arh. Corbet-Nits Andrei-Alexandru
Prezentăm mai jos rezumatul tezei de doctorat a arh. Corbet-Nits Andrei-Alexandru. Teza a fost realizată în cadrul Școlii Doctorale de Arhitectură a Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București sub îndrumarea prof. dr. habil. arh. Bogdan Andrei Fezi și a fost susținută public în data de 23 ianuarie la sediul UAUIM.
În România de după anul 1990, dezvoltarea urbană a fost purtată cu precădere de sectorul privat, iar sectorul public a avut o implicare redusă în majoritatea proiectelor imobiliare mari. Numărul proiectelor de urbanism ,,la parcelă’’ a crescut în paralel cu scăderea implicării administrației centrale sau locale în contextul liberalizării pieței imobiliare și al abandonului modelului anterior de amenajare teritorială, anume sistematizarea din timpul regimului comunist.
Probleme recurente identificate ca fiind corelate cu constatarea lipsei implicării sectorului public în amenajarea țesuturilor urbane cristalizate după 1990 în orașele și comunele suburbane din România sunt ilustrate de capitala București și de teritoriul său periurban, situat în județul Ilfov:
Neconcordanța dintre dimensionarea spațiului public, respectiv a gradului de înzestrare cu echipamente publice și gradul de ocupare a parcelor private.
Suprafețele recent modernizate sunt în general monofuncționale, iar în numeroase cazuri varietatea tipologică a construcțiilor este sacrificată pentru menținerea unor costuri de proiectare și execuție reduse.
Corolarul lipsei de varietate programatică și de dotări publice de proximitate este creșterea dependenței de deplasările motorizate spre alte zone ale metropolei, cu impact asupra peisajului urban și al calității vieții.
Decalajul dintre viteza urbanizării și cea a echipării teritoriului conduce la dezechilibre locale resimțite de locuitori: suprafețele declarate construibile sunt deseori ocupate incoerent, cu mult înainte de finalizarea infrastructurii de pe domeniul public, de apariția serviciilor de proximitate sau de alte dotări necesare vieții cotidiene.
Aceste probleme au fost observate și semnalate în spațiul public în repetate rânduri, atât de către specialiști, cât și de către cetățeni care au avut de suferit de pe urma transformărilor orașelor după Revoluție.
În ciuda anumitor modificări legislative, regulamentare sau de implementare a acestora, destructurarea țesuturilor urbane existente continuă până în prezent, simultan cu proliferarea unor cartiere modeste în ce privește calitatea locuirii.
Ansamblurile rezidențiale construite după 1990 în interiorul sau la periferia marilor orașe din România constituie un teritoriu încă insuficient explorat în cercetarea de arhitectură și de urbanism.
Prin prezenta cercetare, ne vom limita la testarea a trei ipoteze:
- În absența implicării sectorului public, realizarea de mari ansambluri rezidențiale a revenit investitorilor privați, iar investițiile acestora ajung să fie, în București și Ilfov, comparabile cu un oraș. Dincolo de discursul de marketing, rămâne întrebarea dacă dezvoltatorii imobiliari privați pot produce, fără implicarea statului, echivalentul unor orașe în România.
- Dincolo de combaterea ilegalității în construcții și în urbanism, de clarificarea regulamentelor și a legilor încă imperfecte și interpretabile, sau de reforma anunțată prin viitorul Cod al Amenajării Teritoriului, Urbanismului și Construcțiilor, România are nevoie de un instrument urbanistic nou care în acest moment îi lipsește pentru dezvoltarea de noi mari ansambluri urbane.
- În cazul acelor proiecte rezidențiale care formează, într-adevăr, ansambluri urbane, se poate constata alinierea la nivelul de exigențe arhitectural-urbane valabil în Occident din momentul realizării. Rămâne de verificat însă dacă aceste experiențe au căpătat valoare de model pentru alte cartiere rezidențiale din țară.
Prin analiza arhitecturală și urbanistică a unei selecții de proiecte rezidențiale din interiorul și din jurul capitalei României, datând din ultimele trei decenii, pornind de la principalele caracteristici ale fiecărui tip de proiect și de la neajunsurile proiectelor respective, se poate testa validitatea ipotezelor și formularea unui posibil răspuns pentru întrebările de cercetare formulate anterior. Adițional, putem stabili soluții de îmbunătățire a situației existente și a proiectelor viitoare.
Prezenta teză se bazează în principal pe cercetare în teren, fiind completată de cercetarea de surse primare încă insuficient explorate / exploatate cum ar fi publicațiile tipărite sau online de promovare a proiectelor rezidențiale, planșe ale unor proiecte de arhitectură și de urbanism realizate sau abandonate, respectiv de interviuri cu persoane implicate în proiectele studiate.
Obiectul prezentei cercetări este arhitectura și urbanismul ansamblurilor cu vocație dominant rezidențială construite după 1989, situate în Municipiul București și în județul Ilfov și care au fost selectate după următoarele criterii:
* Conțin un număr mare de locuințe, de ordinul sutelor sau miilor;
* Sunt compuse din mai multe corpuri de clădiri sau, în cazul unor clădiri izolate, sunt compuse din mai multe tronsoane;
* La momentul realizării, au reprezentat fie o noutate, fie o inovație pe piața rezidențială locală;
* Se remarcă prin una sau mai multe caracteristici care le diferențiază de alte proiecte din aceeași categorie a pieței imobiliare;
* Sunt sau au fost intens mediatizate;
* Se deosebesc prin calitățile lor arhitecturale și urbane sau, dimpotrivă, prin lipsa acestora.
Lucrarea exclude de la analiză proiectele mici, cu un număr redus de construcții pe o singură parcelă, întrucât acestea, fiind situate de obicei în zone dens construite, sunt în mai mare măsură tributare constrângerilor legate de sit decât proiectele situate pe terenuri mari, de obicei la periferie, unde amenajarea spațiilor comune și publice reprezintă o parte însemnată din proiect, iar contextul nu este întotdeauna determinant. Soluțiile arhitecturale și urbanistice din această categorie de proiecte din urmă reflectă mai clar, în teorie, nevoile și aspirațiile populației, însă și mai clar puterea economică a locuitorilor și interesele dezvoltatorilor imobiliari.
Teza este structurată în cinci părți.
Prima corespunde introducerii și precizează tema cercetării, ipotezele de lucru, corpusul supus analizei, respectiv limitele cercetării, după care continuă cu prezentarea literaturii de referință și cu o scurtă recapitulare a principalelor evoluții arhitectural-urbane ale Bucureștiului din secolul XIX până la Revoluția din 1989 și primii ani ai tranziției.
A doua parte reprezintă analiza studiilor de caz: ansambluri de locuințe realizate de sectorul public, respectiv de investitori privați, lista de proiecte fiind întreruptă de observații generale și de concluzii de etapă.
A treia parte sintetizează critica generală a producției imobiliare rezidențiale românești postcomuniste, iar a patra listează soluții posibile pentru îmbunătățirea calității locuirii, inspirate din experiența altor state europene, în special Franța.
A cincea parte echivalează cu concluziile cercetării.
În anexe sunt regrupate documente și interviuri care au alimentat lucrarea cu informații noi, extrase și prelucrate în premieră pentru această teză.