Pentru a schimba modul in care construim trebuie sa ne schimbam gandirea

Multe dintre articolele, rapoartele şi informaţiile din construcţii privesc acest sector mai ales ca pe o piaţă care e satisfăcătoare în măsura în care este activă, adică se construieşte. Cu cât se construieşte mai mult, cu atât există mai multe ocazii de a vinde materiale, de a oferi servicii sau de a avea un loc de muncă. Construcţiile indică dezvoltare economică în general şi prosperitate publică şi privată, instituţională şi personală.

Multe dintre articolele, rapoartele şi informaţiile din construcţii privesc acest sector mai ales ca pe o piaţă care e satisfăcătoare în măsura în care este activă, adică se construieşte. Cu cât se construieşte mai mult, cu atât există mai multe ocazii de a vinde materiale, de a oferi servicii sau de a avea un loc de muncă. Construcţiile indică dezvoltare economică în general şi prosperitate publică şi privată, instituţională şi personală.

Devine însă tot mai important să nu ne limităm la a aprecia faptul că sectorul e activ sau în creştere, că se construieşte. E foarte important cum se construieşte, de la strategia de dezvoltare, planificare teritorială şi urbană până la nivelul intervenţiei prin construire, organizare a lucrărilor pe şantiere şi, mai ales, la calitatea rezultatului construit.

Mă voi referi la aceasta din urmă, care ar trebui să fie de fapt scopul întregului lanţ de activităţi. Mi-aş dori foarte mult ca acest articol să fie citit de câteva persoane, nu foarte multe, care prin funcţiile publice pe care le deţin influenţează substanţial modul în care se desfăşoară construirea, dar care sunt în acest moment orientate, din păcate, doar către efectele proceselor şi nu reuşesc să înţeleagă bine cauzele. Sunt convins că există intenţii bune legate de ceea ce îmi permit să comentez, dar ele sunt insuficiente pentru a conduce la construcţii de calitate.

Faptul că în România se construieşte în general prost, mai prost decât în ţările europene, nu trebuie demonstrat, îl resimţim din plin cu toţii. Se poate observa eşecul construirii sau compromisul omniprezent de la lucrările de infrastructură, lucrările publice în general, lucrările dedicate patrimoniului, programele de locuire, cele pentru educaţie sau cele de cult.

Lista construcţiilor fără calitate e mult prea lungă. La fel de lungă e lista scandalurilor legate de construcţii, a conflictelor din domeniul atribuirii contractelor, al corupţiei şi evaziunii care este mult legată, din păcate, de acest domeniu. Scurtă e doar lista lucrărilor de referinţă realizate şi a absorbţiei de fonduri europene pentru construire.

Se pune foarte mult pe seama lipsei de resurse, a sărăciei generale, dar se ştie că tocmai acolo unde resursele sunt puţine, gândirea şi creativitatea au generat soluţii excelente din ceea ce este disponibil. Bineînţeles mă refer în general la alte zone din lume.

Dramatic este că şi atunci când există resurse suficiente calitatea construcţiilor de la noi riscă enorm să nu se ridice la nivelul aşteptărilor, sau poate nu avem astfel de aşteptări. Atunci când totuşi apar construcţii de calitate sau chiar remarcabile, s-au întrunit o serie de factori care merită mult mai profund analizaţi, care ţin mult mai mult de şansă decât de sistem, de cultură şi de obiceiuri.

Mă voi referi în continuare la ceea ce consider că influenţează fundamental procesele de construire şi ar trebui profund reconsiderat în România: alocarea resurselor pentru gândirea construcţiilor.

Spun gândirea şi nu proiectarea, cum se obişnuieşte, tocmai pentru a include tot ceea ce determină şi influenţează construcţiile, de la legi, norme şi proceduri până la aspiraţii şi teme pentru proiecte şi modul în care fiecare construcţie informează după ce este utilizată asupra gradului de satisfacţie pe care o oferă celor căreia îi este destinată.

Dacă facem o analiză a raportului dintre costurile totale cu construirea şi costurile activităţilor de concepţie, proiectare şi urmărire activă a realizării proiectului din perspectiva celor care îl gândesc, arhitecţi şi ingineri în general, vom constata că procentul la care se limitează aceste costuri este mult mai mic decât acolo unde invidiem calitatea şi decât oriunde, în general.

Guvernul nostru a impus o limitare generală, total nediferenţiată şi aleatorie de 3% pentru costurile cu proiectarea pentru construcţii. Plafonul este în vigoare. Cineva a avut această idee de a se asigura că nu apar surprize pe parcurs şi că sunt controlate costurile. Totuşi este evident că fundamentarea acestei limitări nu există, nu se bazează nici pe constatarea că indiferent de dimensiunea, tipul sau caracteristicile proprii, a specialităţilor care intervin, gândirea e strict limitată la sub 3% şi nici la o necesară inspiraţie şi comparaţie cu construirea în Europa, cu care avem foarte multe legături atât aspiraţionale, cât şi practice.

Consecinţa acestei limitări este pur şi simplu superficialitatea proiectelor acolo unde acestea nu se pot încadra în plafonul oferit şi eliminarea oricăror studii alternative, aprofundate sau uneori chiar necesare, pentru care nu există evident resurse.

Când banii nu sunt suficienţi devine evident că nici timpul, care are corespondent financiar, nu mai ajunge.

Dacă ar fi să analizăm timpii de pregătire a unei teme, de căutare a soluţiilor şi de rafinare a proiectelor în lumea civilizată a construcţiilor, vom constata că aceştia sunt în general mai lungi decât timpii de construire efectivi. La noi însă se semnează contracte pentru proiecte publice dar şi private, cu termene atât de optimiste de parcă toţi cei implicaţi sunt amnezici sau complet lipsiţi de experienţa altor lucrări similare.

Proiecte de maximă complexitate sunt contractate complet nerealist cu termene de predare integrală de o lună sau două şi uneori acestea chiar se predau în acest timp, fără însă ca materialul respectiv să fie aplicabil şi necesitând reproiectări şi aprofundări mult mai lungi.

De ce? Cine e mulţumit de aşa ceva? Cui foloseşte minciuna că proiectul e gata când nu e şi nici nu poate fi, pentru că dezvoltarea lui necesită etape, comparaţii, reveniri, coordonări succesive şi inovaţie de cele mai multe ori, pentru un rezultat bun?

De foarte multe ori buldozerele şi excavatoarele sunt aruncate în şantier, spre satisfacţia responsabililor politici, cu mult înainte de a avea toate datele despre proiect. Cei care lucrează în construcţii ştiu bine asta.

Proiectul este un drum greu spre un rezultat optim şi nu o detaliere mecanică, lipsită de surprize a unei soluţii cunoscute şi aprobate de la început, din faza studiului de fezabilitate. Această încadrare eronată a fazelor de proiectare stă în opinia mea la bazele dezastrului din construcţii.

Pretenţia ca de la începutul proiectului, prin acel studiu de fezabilitate care nu se ştie cât trebuie să coste ca să fie de calitate, dar se încadrează mereu miraculos în baremul peste care nu mai poţi face o atribuire directă a contractului, să obţii o soluţie detaliată care fixează toate soluţiile tehnice, toate cantităţile de materiale folosite şi permite contractarea execuţiei, este neprofesionistă şi absurdă.

Mai mult, studiile de fezabilitate trebuie făcute în două variante, ca şi cum este nevoie, pe lângă soluţia preferată, să demonstrezi că se poate şi mai rău, prin soluţia a doua, care nu este selectată…

Consecinţele? Trei coşmaruri: al arhitectului că nu a furnizat cele necesare prin proiect, care este demult predat oficial, dar pe care încearcă să îl tot amelioreze şi completeze până când e gata şantierul, al constructorului, care încearcă prin toate mijloacele să elimine tot ce poate fi eliminat din construcţie, pentru a se încadra într-un buget asemănător unui salt fără paraşută şi al clientului public, care în caz de orice conflict are avocaţi mult mai prost plătiţi decât constructorul…

În ţările britanice proiectanţii şi constructorii sunt parteneri cu clientul în echipa de proiect. În ţările europene proiectele publice se atribuie în urma unor concursuri la a căror participare sunt plătiţi toţi finaliştii, pentru a livra proiecte de calitate. În ţările scandinave şi în Statele Unite se folosesc tot mai mult tehnologiile BIM, care permit o transparenţă totală asupra evoluţiei şi caracteristicilor proiectului, într-o altfel de formă de parteneriat.

Construcţiile se îndreaptă în lume spre un viitor inevitabil în ceea ce priveşte natura proceselor în care se derulează. Gândirea construcţiilor se sprijină tot mai mult pe tehnologiile informatice şi comunicare, singurele care pot cataliza inovaţia.

Ce se întâmplă la noi?

Are loc o goană pentru măsuri asiguratorii şi punitive dinspre sectorul public către cel privat. Se doreşte ca soluţiile să fie cunoscute la început şi nu după aprofundare, ca toate costurile să fie fixate prin anteproiect şi compensate în caz de evoluţii tehnice sau de piaţă ca fiind ”erori de proiectare”. Despre colaborarea în mediu informatic cu clientul public şi participarea acestuia la etapele parţiale de decizii nici nu poate fi vorba.

Există totuşi, cum am mai spus, oameni care reuşesc şi în aceste condiţii, dar asta nu trebuie să ne mulţumească. Articolul meu e un nou apel la schimbarea gândirii construcţiilor, pentru a ieşi din cercul vicios în care suntem captivi acum.