Cerinţele din lege calităţii în construcţii sunt într-adevăr fundamentale, dar sunt puţine şi departe de a putea genera calitate prin respectarea lor. Conceptul se bazează pe depăşirea unui prag minim, cum spuneam, adică pe a lua note de trecere la toţi indicatorii, ceea ce nu înseamnă a deveni premiant.
De ce să vorbim despre calitatea arhitecturii? Pentru că toată lumea îşi dă seama într-un fel sau altul că există probleme serioase cu modul în care se construieşte acum.
E fără îndoială vizibil faptul că extrem de multe construcţii sunt nesatisfăcătoare sau chiar revoltătoare, în vreme ce foarte puţine sunt mulţumitoare sau chiar încântătoare. Cel mai îngrijorător este faptul că această constatare se aplică atât construcţiilor private, cât şi celor publice.
Construcţiile noi sunt precare, realizate la minima rezistenţă, cu materiale care se perimează rapid, prin comparaţie cu ceea ce ne arată clădirile realizate în epocile anterioare. Oricine poate vedea aceasta. Clădirile care se transformă îşi pierd autenticitatea şi prestanţa, fiind pur şi simplu alterate, iar renovările, făcute fie pentru a le creşte eficienţa termică sau pentru a le schimba utilitatea, nu sunt nici ele convingătoare.
Zonele vechi decad şi pare că e foarte greu să renovezi astfel încât să păstrezi calităţile iniţiale ale construcţiilor şi să adaugi şi altele noi acestora. Zonele nou create, de la zero, sunt incomplet structurate şi par a fi mai mult o colecţie de construcţii noi decât fragmente de oraş coerente, funcţionale. Bineînţeles, există excepţii remarcabile, dar sunt mult prea puţine pentru a da caracterul perioadei pe care o trăim.
Motivele pentru care ne interesează calitatea arhitecturii sunt determinate de consecinţele evidente ale arhitecturii pentru calitatea vieţii. Ne interesează calitatea vieţii noastre şi a celor cu care o împărţim. A nu recunoaşte importanţa arhitecturii pentru calitatea vieţii este o problemă care ţine de ignoranţă şi incultură. Mai mult, a nu înţelege noile mize ale arhitecturii în raport cu problemele omenirii, natură, societate, resurse, patrimoniu, înseamnă incompetenţă iresponsabilă. Din păcate, beneficiem masiv de asemenea incapacităţi în funcţii publice şi printre cei care operează ”cu succes” în piaţă.
Ce e de făcut? În primul rând calitatea arhitecturii trebuie înţeleasă în profunzime. Apoi este necesar să instituim procese care să conducă la calitatea arhitecturii şi să reducă riscurile, să prevină eşecul arhitecturii sau chiar să garanteze cu succes reuşita construirii, prin anticiparea calităţii. Este nevoie, deci, de sisteme de evaluare a calităţii eficiente, disponibile şi aplicabile. Limbajul calităţii trebuie să poată fi asimilat de cei care operează şi au responsabilităţi legate de construire. Aceasta depinde şi de cultura generală şi de conştiinţa societăţii.
În prezent există mai multe sisteme de certificare a calităţii mai mult sau mai puţin evoluate şi mai mult sau mai puţin eficiente. Unele sunt constituite din prevederi legale, sisteme normative şi sisteme de avizare prin comisii de experţi, altele sunt sisteme dezvoltate de institute de cercetare independente, depăşind graniţe statale şi fiind aplicate datorită notorietăţii dobândite.
Nu s-a ajuns încă nicăieri la o performanţă a acestor sisteme care să ofere un model valabil şi uşor de preluat de toţi ceilalţi. Aş putea să afirm că încă depindem enorm de oamenii implicaţi în construire, client, arhitect, constructor şi administrator public şi că suntem departe de a avea un sistem funcţional care să ofere garanţii pentru calitatea arhitecturii. Asta la nivel global. Faptul că există zone în care în mod evident arhitectura este la mare preţ pentru societate se datorează culturii acumulate, continuităţii şi consecvenţei propagării valorilor prin educaţie. Această situaţie nu este nici pe departe de regăsit peste tot.
Arhitectura este fără îndoială extrem de complexă. Din acest motiv este dificil să evaluezi calitatea pe baza unei liste limitate de criterii, chiar dacă acestea sunt numeroase. Simpla adiţie a unor valori care depăşesc pragurile minime stabilite pentru indicatori nu conduce la calitate. Complexitatea nu poate fi redusă la doar cîteva criterii. Legislaţia românească s-a limitat din păcate la un astfel de sistem statuat prin legea calităţii. Cerinţele din lege sunt într-adevăr fundamentale, dar sunt puţine şi departe de a putea genera calitate prin respectarea lor. Conceptul se bazează pe depăşirea unui prag minim, cum spuneam, adică pe a lua note de trecere la toţi indicatorii, ceea ce nu înseamnă a deveni premiant.
Sistemele de certificare disponibile se bazează pe acelaşi principiu, dar au grile de evaluare mai complexe şi mai au ceva: atribuirea de niveluri de calitate, ierarhizarea pe categorii sau clase, după punctajul atins. Legea de care vorbeam împarte lumea construcţiilor în două, cele care depăşesc pragul legal şi cele care nu îl respectă, ceea ce este evident mult prea puţin. Recent, în domeniul eficienţei energetice s-au introdus clase de performanţă, A, B, C…Pentru calitatea arhitecturii însă e mult prea puţin.
Încă din perioada clasică s-a atribuit arhitecturii o valoare simbolică extraordinară pentru reprezentarea societăţii. La Academia franceză s-a vorbit de ”bun gust” şi de recunoaşterea oficială a acestuia. Modernitatea a dus la democratizarea arhitecturii prin asumarea unui nou rol al acesteia şi la accesibilizarea ei.
De aceea vorbim astăzi despre arhitectură în cazul fiecărei construcţii şi nu numai atunci când ne referim la cele simbolice, religioase sau ale puterii publice. Avem nevoie însă de un sistem de evaluare a arhitecturii care să poată acoperi domeniul construirii cu succes.
Procesele critice necesare dealtfel, nu se referă decât la construcţii reper şi la fenome neculturale. Revistele şi galele de premiere se referă la cele mai bune lucrări şi nu pot acoperi vasta producţie de construcţii. Totuşi, dacă discuţia despre calitate nu se extinde cuprinzător, noul rol al arhitecturii nu va putea fi îndeplinit şi calitatea nu va putea fi generalizată.
Iată de ce e important să discutăm despre arhitectură din perspectiva calităţii. Şi iată de ce această discuţie trebuie să continue în căutarea unei direcţii valide care să permită realizarea unui nou nivel pentru sistemele de evaluare şi certificare a calităţii arhitecturii. Avem nevoie de un sistem care să poată evalua atât indicatorii măsurabili, singurii pe care îi tratează sistemele actuale cu oarecare succes, dar şi indicatorii nemăsurabili şi mai ales valoarea holistică a complexităţii, armonia ansamblului de calităţi, în contextul relevant în care se produce aprecierea. Poate părea complicat, dar în absenţa acestei tentative nu putem progresa în domeniul evaluării.
Recent Uniunea Internaţională a Arhitecţilor a elaborat un document important pentru problematica referitoare la calitatea arhitecturii, despre care merită să discutăm aprofundat. El se referă în primul rând la noţiunea de valoare a arhitecturii, care este adecvată acestei discuţii. Calitatea este un atribut în sine, pe când valoarea este ataşată beneficiarilor ei, respectiv comunităţii, societăţii, omenirii.
Arhitectura e valoroasă pentru ceea ce înseamnă ea pentru calitatea vieţii. Un nou sistem de evaluare, aşa cum îl arată necesar UIA, trebuie să facă un echilibru între evaluarea factorilor măsurabili şi a celor nemăsurabili deopotrivă. Sistemul, arată UIA, trebuie să se refere la parametrii de calitate ai proceselor prin care se obţine arhitectura, la parametrii calităţii sociale şi urbane şi la parametrii culturali şi artistici, fără de care discuţia nu poate fi completă.
Rog cititorii să considere acest text ca un preambul al mai multor discuţii necesare, pentru că ar fi mult prea ambiţios să avem pretenţia epuizării şi elucidării acestei probleme fundamentale din câteva rânduri. Nu în ultimul rând am convingerea că există mulţi contributori la progresul arhitecturii prin ceea ce promovează, realizează sau explică teoretic şi critic. Importantă este convergenţa discursurilor către o rezultantă.