Arhitecţii sunt, în general, calificaţi pentru creaţie şi mai puţin intraţi în această profesie pentru că au calităţi antreprenoriale, pentru business. Există un entuziasm, o poftă specifică celor atraşi de provocări noi, care ne face pe cei ce practicăm profesia aceasta să ne lansăm în studiu şi să începem să consumăm energii creative, de cum ni se sugerează un posibil proiect nou.
E ceva în neregulă cu acest comportament? Care e problema? De multe ori nici una, pentru că cei implicaţi convin asupra unei situaţii care se concretizează cu un contract, cu o lucrare făcută într-o relaţie reuşită. Tot de multe ori însă cei care ştiu să îşi urmărească interesele, cei care ştiu, cum se spune, cum se fac banii, exploatează entuziasmul arhitecţilor, mai ales al celor tineri, propunându-le să concureze făcând soluţii de arhitectură pentru un eventual proiect viitor.
După ce conceptele sunt predate, cei care le-au solicitat ideile, planşele şi imaginile, de cele mai multe ori făcute cu sacrificiile cunoscute doar de cei care lucrează în profesiile creative, adică muncă intensă, nopţi nedormite, termene foarte scurte şi costuri mari, dispar fără urmă, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Uneori chiar mai trist, cineva care a muşcat din propunerea de a ”concura” pentru a câştiga un proiect are neşansa să îşi vadă la un moment dat elemente din propria creaţie ca făcând parte din proiectul altcuiva, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.
Cred că noi toţi, arhitecţii, avem fiecare un bagaj de astfel de întâmplări nefericite, de propuneri de a lucra pentru un nou proiect atrăgător, pentru ca apoi cei care ne-au făcut propunerile să dispară fără să salute şi chiar mai rău, să folosescă ceea ce au obţinut în diferite scopuri, fie că au sondat potenţialul de construire al unui teren, fie că au construit un plan de afaceri imobiliare sau au selectat o direcţie de acţiune pe baza mai multor propuneri alternative, gratuite.
Le mai avem pe acelea care s-au terminat prost dar pe un alt scenariu. ”Începeţi să lucraţi pentru că ne grăbim împreună să construim şi facem contractul pentru proiect între timp!” Lucrul se derulează cu ore multe cumulate ale tuturor celor care trebuie implicaţi. Lăsăm totul de o parte pentru că, nu-I aşa, noul ”client” se grăbeşte şi ne interesează să avem o nouă relaţie reuşită. La un moment dat primeşti vestea la care nu te-ai gândit niciodată, adică anunţul sau constatarea că investitorul s-a răzgândit, s-a oprit sau a abandonat proiectul. Lucrul acesta se poate transmite chiar elegant şi uneori poţi primi şi o sticlă de vin, ca atenţie,în compensaţie, luată de la alimentara, care costă ceva mai puţin decât o oră lucrată.
Întrebând cum rămâne cu efortul deja consumat, nu e prea mare mirarea să aflăm că atât timp cât nu s-a finalizat un contract cele două părţi nu au cum să aprecieze valoarea muncii nici măcar pe aproape, una de cealaltă. Şi de fapt cât valorează ceva ce nu mai foloseşte la nimic?
Cei care se ocupă cu astfel de tehnici prin care obţin concepte de arhitectură, esenţiale pentru a porni un proiect, mai ales în condiţiile în care poţi compara mai multe variante, pot fi direcţi şi cinstiţi sau pot uza de formule parşive. Am spus direcţi şi cinstiţi dar trebuie să pun ghilimele, pentru că de fapt intimidează, spunând că dacă nu doreşti să accepţi propunerea de a lucra pentru investitori majori şi şansa de a fi selectat, treaba ta, există mulţi alţii care o vor face şi a doua oară nu se mai întorc la tine.
Sub denumirea de concurs privat de soluţii de arhitectură, uneori făcut chiar cu regulament scris şi cu juriu nominalizat, astfel de profesionişti ai escrocheriei sentimentale şi abuzului în relaţii de afaceri, ajung la concluzia că juriul nu acordă premiul întâi, sau că nici o soluţie nu se ridică la nivelul dorit, dar acestea rămân în posesia iniţiatorului care le foloseşte conform intereselor proprii.
Au apărut şi practici aparent mai sănătoase, care se materializează prin astfel de concursuri cu invitaţi care oferă chiar premii de participare, adică o compensaţie bănească celor care acceptă să predea soluţii, dar care nu sunt selectaţi câştigători. De obicei aceste sume sunt sub costurile pentru a realiza soluţia. Pe de o parte, deci avem de a face cu o achiziţie sub valoarea serviciului sau produsului, care e o păcăleală în sine. Tehnicile utilizate pentru a atrage participanţii includ momirea acestora cu faptul că îşi vor putea înfrânge principalii concurenţi de pe piaţă, care se cunosc în fiecare comunitate de arhitecţi.
Totuşi, cea mai importantă atracţie rămâne miza. Un proiect de obicei de mari dimensiuni, promis a se contracta la sume bune, mult peste valorile de piaţă îngrozitor de nedrepte în România, te face să te gândeşti că eşti dispus să împarţi riscurile unei eventuale contramandări sau nereuşite cu investitorul. De fapt nu ne dăm seama că preluăm integral riscurile, pentru că acceptăm lucrul fără nicio garanţie, fără acte şi înţelegeri bine definite pentru situaţiile care pot apărea. Optimismul e aşa de mare în acest peisaj sumbru al pieţei de proiecte de la noi încât suntem ca jucătorii la ruletă, îmbătaţi de febra mizei. Da, e aproape un viciu să lucrezi fără acoperire, nemaivorbind de faptul că prin astfel de practici contribuim de fiecare dată la răspândirea acestor metode.
În codul deontologic al profesiei de arhitect se spune că nu trebuie lucrat fără contract, dar puţini sunt cei care consideră că aceste faze de pseudoconcurs fac parte dintr-o astfel de situaţie.
De fapt, un concurs de arhitectură corect organizat este un contract în sine între cel care îl lansează şi orice concurent eligibil sau invitat. Într-un astfel de concurs trebuie să fie clar precizat ce obligaţii au părţile mai ales în cazul în care, din motive eventual şi externe voinţei şi intenţiilor iniţiatorilor, investiţia cade, se anulează sau amână nedeterminat, câştigătorii sunt compensaţi financiar pentru efortul şi reuşita lor.
Am vorbit de data asta de un fenomen existent în mediul privat, unde unii spun că orice înţelegere e posibilă, atât timp cât cei care o fac agreează condiţiile, deşi lipsa de experienţă a unora, a noastră a arhitecţilor şi comportamentul abuziv al celor cu banii, sau cu pretenţia banilor, fac ca aşa ceva să nu fie neapărat etic.
Vreau să menţionez la sfârşit că există fenomene înrudite şi în mediul public al investiţiilor, prin administraţii şi alte instituţii publice. Absenţa capacităţilor de concepţie şi management din administraţiile publice este bine cunoscută. Entităţile la care mă refer sunt incapabile să genereze teme de proiect sau studii de iniţiere a unor proiecte şi apelează la potenţialii concurenţi la licitaţiile pe care cei dintâi urmează să le organizeze, să producă ei înşişi aceste teme.
Cazul cel mai cunoscut sună astfel: ”te rog fă tema, caietul de sarcini pentru licitaţia pentru achiziţia unui studiu de fezabilitate (SF) şi apoi vei participa la această achiziţie pe care ai mari şanse să o câştigi, deoarece ai făcut deja soluţia, din timp, cunoşti foarte bine toate cerinţele, doar tu le stabileşti şi concurenţa oricum nu va avea timp pentru că lansăm anunţul înainte de sărbători, miza va fi mică şi noi vom fi discreţi”.
Se practică foarte mult sistemul ”legal” prin care studiul de fezabilitate se dă pe un preţ foarte mic, la limita legală a atribuirii directe, deci sub acel plafon care nu ţine cont de ce se atribuie. La un astfel de preţ competitorii serioşi nu ar intra în contract oricum. Nimeni nu regretă.
După ce se aprobă studiul de fezabilitate urmează licitaţia propriu-zisă, de obicei pe modelul design and build, proiectare şi execuţie, la care nu ne e mare surpriza că cel care a pregătit fazele anterioare devine cel mai vânat partener, uneori cu pretenţii de drepturi de autor pentru fazele anterioare. Dar asta e o altă chestiune pe care poate o vom discuta în viitor. n