Cum va fi anul 2026 in constructii?

Anul Nou a început parcă mai alert de­cât eram obișnuiți. ARENA Construcțiilor m-a întrebat, ca și anul trecut, cum va fi acesta pentru cei care sunt interesați de domeniul construcțiilor. Nu e ușor să faci astfel de previziuni, mai ales acum când întreaga lume este zguduită de convulsiile noii ordini mondiale care în­cearcă să se instaleze și care influențea­ză economia în moduri neașteptate.

 

 

 

În mod cert nu suntem înscriși pe un traseu de dezvoltare liniară, ușor previzibilă. În tot acest timp, România este în continuare con­centrată pe cioburile oalelor sparte de guver­nările anterioare, încercând să reducă risipa bugetului public, întreprindere care deocam­dată pare a arăta anumite reușite, însă total insuficiente pentru o nouă normalitate satis­făcătoare. Nu aș spune că e o “misiune impo­sibilă”, dar mai degrabă e una sisifică.

Pe ce mă bazez când încerc să anticipez ce se va întâmpla în construcții în anul care abia a început? În primul rând, pe propria experien­ță și pe ceea ce se întâmplă în biroul nostru, generalizând. La aceasta adaug ceea ce ve­dem și știm cu toții despre tendințele mondi­ale și regionale, despre geopolitică și războa­iele cu arme și muniții sau doar economice și hibride. Peste acest strat suprapun ceea ce constat, tot din experiență personală, că se propune în comisia de urbanism de la munici­palitatea clujeană, în care activez. Bineînțeles că nici aceste inițiative investiționale nu sunt suficiente pentru a fi extrapolate, pentru că România nu este omogenă investițional.

Mai am posibilitatea unei perspective intere­sante, cea din comisiile de acordare a dreptu­lui de semnătură, din cadrul Ordinului Arhitecților, unde, de patru ori pe an, am oca­zia să văd la ce au lucrat mai mulți arhitecți stagiari din toată țara, în ultimii doi ani sau mai mulți. Această perspectivă este mai mult calitativă și îmi permite să sesizez diferențe regionale.

Mai am un reper pe care îl adaug și anume in­formațiile despre arhitectura de calitate pe care le iau din observarea premiilor pe care le acordă organizațiile profesionale, Uniunea Arhitecților din România la nivel național și Ordinul Arhitecților din România la nivelul re­giunilor, prin grupările de filiale. Și aceasta este o perspectivă calitativă. Citesc ceea ce spun și alții, pentru că domeniul e de interes și e observat de mai multe persoane, experți și organizații calificate.

A monitoriza piața construcțiilor pe baze sta­tistice este important pentru toți operatorii, dar cineva trebuie să o facă sistematic și pro­fesionist, în beneficiul tuturor și acest lucru nu se întâmplă încă satisfăcător. Dacă o să mă întrebați cine trebuie să facă asta, vă voi spune că, în mod evident, Institutul Național de Statistică împreună cu Ministerul Dezvoltării Lucrărilor Publice și Administrației, ultimul trebuind să interpreteze și să transmi­tă în spațiul public informațiile.

Vorbim mult de nevoia de predictibilitate, în toate domeniile economice, mai cu seamă în investiții, iar o componentă importantă a acesteia este monitorizarea pieței, statistica și transparența rezultatelor. Costă, bineînțe­les, dar merită și până la urmă și de aceea se plătesc impozite și taxe, pentru a avea un mediu de afaceri corect concurențial, previzi­bil și performant.

Voi încerca să structurez răspunsurile mele desfăcând piața pe cele două zone mari, pu­blic și privat, deși aș prefera să o desfac în trei, adăugând zona de parteneriate pu­blic-private, dar aceasta nu are consistență suficientă, din păcate.

În detaliu mă vor referi la programe de arhi­tectură, deci voi încerca să privesc în continu­are piața pe categorii de proiecte, după desti­nația lor.

Investițiile publice sunt în evidentă recesiune

Încep cu proiectele publice, pentru că aces­tea au un rol important în menținerea ritmu­rilor pieței, în stimularea unor zone și mai ales în perioade de criză, când pot salva economia sectorială. Și suntem în criză, nu-i așa? Unii ar spune că suntem în criză de nervi și cred că ar avea dreptate.

Investițiile publice sunt în evidentă recesiune, pe de o parte, iar pe de alta, nu acoperă ne­voile diferitelor comunități, existând priori­tăți pe anumite programe și lipsuri pe altele. Vedeta rămâne infrastructura rutieră – auto­străzile, drumurile rapide, centurile ocolitoa­re și lucrările de artă, cum ar fi pasajele care soluționează intersecții și puncte de conflict. Aici se investește în continuare cu mânecile suflecate, dar oare nu trebuia să se întâmple asta mult mai demult și mult mai bine? Mai bi­ne mai târziu decât niciodată, ar spune unii și așa e.

Vedem o oarecare agitație și legată de căile ferate, dar acestea sunt, din păcate, marele pierzător al istoriei recente. O țară în care transporturile feroviare de mărfuri și persoa­ne nu funcționează bine nu poate fi sustena­bilă, se știe. Așteptăm ca diferite proiecte în curs, unele întârziate, să se finalizeze și să producă efecte.

Tot în transporturi mă mai aștept la lucrări de reglare a capacităților pentru anumite aero­porturi, dar aici sunt puțin circumspect pen­tru că nu e suficient să faci terminale noi dacă nu ai trafic. Trebuie să recunosc că am călăto­rit recent prin câteva astfel de noi realizări din țară și erau cam goale… Să așteptăm noul Otopeni și marea renovare a Gării de Nord? Nu în 2026, chiar dacă proiectele poate vor începe. Ne-am obișnuit în ultima perioadă să facem proiecte chiar dacă nu știm cum vom finanța construirea lor.

În sănătate, după un start entuziasmant post-pandemic, viteza dezvoltării de spitale regionale și spitale specializate s-a temperat. Se caută soluții, știu, dar ar trebui să fie găsi­te, pentru că sistemul de sănătate publică e în continuare problematic, ceea ce alimen­tează celălalt sistem de sănătate, pe bani mulți, care înflorește în privat, cu investițiile de rigoare, dar parcă nu asta este ceea ce ar trebui să ne dorim. La capitolul sanatorii, ca­se pentru vârstnici și alte instituții speciale nu stăm bine. Se mișcă ceva tot în zona privată, nu foarte consistent.

În educație e în continuare haos. În preșcolar cererea de creșe și grădinițe excede posibili­tățile administrațiilor locale și se constată ac­tivitate susținută în unități private. Totuși nu sunt mulți bani pentru investiții noi, pentru că o astfel de afacere este din nou finanțată doar din buzunarele celor cu posibilități, care nu sunt cei mai mulți. Școlile sunt în continu­are extinse și modernizate, adică mai mult re­parate, peticite. Sunt proiecte, dar nu putem vorbi de investiții spectaculoase. Universitățile se luptă cu supraviețuirea, acum că a scăzut dramatic populația de po­tențiali studenți și finanțarea de la stat are ro­binetele închise. Oricum e un domeniu care funcționează relativ necoordonat la nivelul relațiilor fluctuante de cerere și ofertă. Dispar profesii, apar profesii și totuși univer­sitățile sunt prea inerțiale, nu pot ține pasul cu aceste dinamici recente și suferă.

Locuirea socială, cea accesibilă și pentru cei aflați la început de drum, este un sector ex­trem de palid în România. Nu ne așteptăm la investiții vizibile, iar de aici ar trebui practic să profite dezvoltatorii privați, dar nici aceș­tia, care sunt extrem de speculativi pe de o parte și foarte loviți de impredictibilitatea pieței, nu cred că o vor duce foarte bine, adi­că mai bine decât până acum. Acest subiect e dramatic și ar trebui să devină o prioritate na­țională, dar strategia pentru locuire a României e în adormire.

Trec la investițiile publice în domeniul culturii, muzee, săli de spectacole, centre culturale, care să acopere teritoriul, să ofere atractivi­tate locală și să contribuie la starea generală bună a populației. Pur și simplu nu sunt pe ra­dar, cu puține excepții. Vorbim mai mult de menținerea prin reabilitare a celor istorice, care există, poate chiar comasarea și reduce­rea la nivel de personal a unora, vezi cazul presiunilor pe Institutul Național al Patrimoniului, care e propus spre desființare. Sectorul cultural privat depinde de apetitul pentru cultură, care la români e confundat cu cel pentru distracție festivalieră, ce nu prea lasă investiții în urmă.

Despre clădirile administrative nu prea are rost să vorbim, pentru că nu știm cum va fi administrația, dacă rediscutarea, de altfel foarte importantă, a reformei administrative va duce undeva. Oricum investițiile eventuale nu vor veni anul acesta, orice s-ar decide în acest proces decisiv pentru viitorul regionalizării.

Investițiile imobiliare în rezidențial, comerț, birouri, turism

Să privim acum spre domeniul investițiilor imobiliare, evident private.

Rezidențialul continuă să fie vedeta absolu­tă a domeniului, cel puțin din perspectiva profitabilității, a vânzării de pe hârtie și a randamentului uriaș al investițiilor care stau totuși sub semnul impredictibilității, interfe­rențelor politice, concurenței neloiale și cali­tății reale a locuințelor rezultate în contextul deficitului de infrastructură publi­că. Aici îi ascult pe cei din domeniu, care dau informații contradictorii. Bineînțeles că nu tuturor le merge la fel de bine și nu se adre­sează acelorași segmente de cumpărători. Totuși, ca să meargă rezidențialul trebuie ca cetățenii să fie prosperi și să aibă inițiativă. Suntem acolo sau bugetarii sunt sub presiu­ne maximă, iar privații se confruntă cu lovi­turile creșterilor de taxe și scăderii puterii de cumpărare?

Comerțul mare ne pregătește în continuare câteva centre spectaculoase, fiind cei care au capacitatea să transforme în ceva nou prin­tr-un singur proiect fostele situri industriale decăzute. Partea tristă e că patrimoniul in­dustrial, care merită studiat cu mai mare atenție pentru conversie sustenabilă, își pier­de astfel șansele de supraviețuire. Dacă ad­ministrațiile publice ar fi pro-active și ar ști ju­ca mai bine jocul parteneriatului public-privat, astfel de transformări s-ar face împreună și ar fi mult mai subtile.

Clădirile pentru birouri sunt în continuare sub semnul întrebării din cauza muncii la distanță. Putem vorbi despre turism, HORECA, dar când a fost acesta cu adevărat înfloritor în România recentă, prin comparație cu alte performanțe din Europa? Litoralul nu mai are nici pe departe potențialul din istorie, stațiu­nile de schi nu se pot compara cu nimic din Alpi, Tatra și nici zăpada nu promite să stea mai mult pe pârtii, chiar dacă am început anul cu ger. Balneologia românească trăiește din amintiri și locurile care oferă o calitate la zi a condițiilor de tratament și agrement nu sunt multe. Să ne așteptăm la investiții în creștere în anul acesta?

Am mai putea vorbi de clădirile pentru pro­ducție și logistică, de industriale și agricole, care au lumea lor, foarte dependentă de fe­nomene globale legate de piețele muncii, re­surselor și de rețelele de desfacere, iar până la urmă de consum.

Adevărata vedetă a construcțiilor în prezent

Cine e adevărata vedetă a construcțiilor în prezent și cred că va funcționa în același ritm și anul viitor? Amenajările interioare sunt în­floritoare. Acest segment al pieței care nu e constituit din mari contracte spectaculoase, dar oferă multe investiții, care durează puțin ca timp de realizare, nu necesită, cele mai multe dintre ele, autorizare și pot fi realizate de echipe mici și dinamice de arhitecți, desig­neri sau profesioniști cu alte calificări.

În concluzie

O să încerc câteva concluzii. O piață a con­strucțiilor merge bine dacă toate segmentele ei sunt în creștere sau menținere a nivelului, sau dacă între diferitele subzone ale acesteia există echilibrări care duc în ansamblu spre un grad de ocupare a actorilor și un volum de lucru și cifră de afaceri care crește.

Cred că în România, acum, construcțiile nu sunt înfloritoare, încercând mai degrabă să subziste, să găsească soluții de menținere fă­ră pierderi sau cu pierderi acceptabile. Nu cred că 2026 va fi un an înfloritor în construc­ții, dar asta nu înseamnă că nu sunt optimist. Optimismul meu se referă la a nu distruge o piață în care firmele românești și cele mixte au ajuns la un anumit nivel de capabilitate și competență care nu trebuie să se piardă. Da, în construcții depindem de clienți, dar practic fiecare cărămidă contează în construcția zi­dului și a arcului. Dacă fiecare își aduce contri­buția responsabil, s-ar putea să fie bine. Asta ca să nu fie rău. n