Recent, mai precis la sfârşitul lunii ianuarie, Guvernul a aprobat ordonanţa prin care modifică şi completează Legea 372/200, privind performanţa energetică a clădirilor. Conţinutul acestei ordonanţe aduce câteva noutăţi şi câteva modificări care anticipează preocupări importante în domeniul construcţiilor care vor produce efecte peste câţiva ani şi o componentă de piaţă care merită luată în considerare.
Dorim să discutăm aceste prevederi, precum şi posibilele lor consecinţe. Nu e uşor să faci legi, dar nici să le analizezi critic, aşa că vă propun să luaţi acest text ca o provocare la reflecţie şi dialog, care poate continua ulterior, mai ales pentru că textul acestei ordonanţe propune amendamente vagi, prevederi generale şi de principiu, care urmează să fie detaliate prin metodologii, norme şi alte procedee, în sarcina ministerului de resort.
De ce a apărut această ordonanţă acum?
E simplu, pentru că termenul de transpunere a Directivei 2010/31/UE a expirat şi România risca procedura de infringement, adică sancţiunile care se aplică în cazul netranspunerii în legislaţia naţională a prevederilor directivelor Parlamentului şi Comisiei Europene.
Această presiune de timp explică, în opinia mea, şi caracterul vag al prevederilor din ordonanţă, cu excepţia datelor fundamentale de la care se impune ca, în primă instanţă clădirile în proprietatea sau administrarea autorităţilor publice, respectiv 31 decembrie 2018, iar apoi toate clădirile noi, din 31 decembrie 2020, să fie doar clădiri al căror consum de energie este aproape egal cu zero.
Este evident un termen împins la limită, pentru că de fapt toate clădirile astfel condiţionate vor fi datate în anul următor, 31 decembrie fiind ultima zi a anului de referinţă.
În aceste condiţii este prematur să judecăm acum performanţele legislaţiei dedicate performanţei clădirilor. Totuşi putem observa apariţia câtorva termeni noi, ca definiţie şi corecţii ale definiţiilor anterioare. ”Clădirile al căror consum de energie este aproape egal cu zero” este definiţia cea mai importantă din ordonanţă, alături de ”renovarea majoră”. Prima noţiune se aplică la clădirile noi, fără a se preciza cât de aproape de zero va trebui să fie consumul energetic al acestora.
Această pârghie poate permite practic orice, deşi nu înţeleg de ce nu s-au precizat cerinţele definite deja în mediul profesional european pentru aceste clădiri.
Articolul 14, cel care prevede obligaţia clădirilor noi de a fi de tipul cu consum de energie aproape egal cu zero, este urmat de foarte ambiguul articol 15 din lege, care spune că ”prevederile art. 14 se aplică în măsura în care investiţiile respective se vor justifica din punct de vedere tehnico-economic, în baza analizei de rentabilitate pe durata normală de funcţionare a clădirii”.
Despre clădiri publice nu se poate vorbi în termeni de rentabilitate, acestea nefiind comerciale. Apoi această rentabilitate apreciată pe durata de funcţionare a construcţiei este imposibil de apreciat, dacă vorbim de o şcoală, un spital sau o primărie, care nu funcţionează pe bază de rentabilitate.
Cine va judeca şi asuma ”analiza de rentabilitate” şi mai ales excepţiile care se vor naşte pe baza ei?
La articolul 12, referitor la cerinţele referitoare la sistemele tehnice ale clădirilor, se spune că ”cerinţele se aplică în măsura în care, prin proiect, se stabileşte că acest lucru este posibil din punct de vedere tehnic, funcţional şi economic”. Înseamnă că cel care proiectează apreciază dacă ”economic” merită să respecţi cerinţele sistemelor tehnice ale clădirilor, adică dacă bugetul investiţiei este suficient sau se admite excepţia de la exigenţa cerinţei de performanţă.
Cred că este o ”portiţă” cum se spune şi mulţi se vor dovedi prea săraci pentru a respecta legea.
Renovarea majoră este apreciată a fi aceea care depăşeşte 25% din valoarea de impozitare a clădirii. Este de văzut ce înseamnă ”deep renovation” în alte ţări europene şi dacă nu cumva o astfel de intervenţie trebuie apreciată prin profunzimea măsurilor constructive care se adoptă şi nu prin costul lor. Capitolul din lege ”Stimulente financiare” nu se referă la stimulente ci la eventuale surse de finanţare.
Revenind la definiţii, se vorbeşte despre clădiri ”de interes şi utilitate publică”, fără a face distincţia între cele două categorii, care sunt diferenţiate în alte texte de lege. Interesul public şi utilitatea publică nu sunt acelaşi lucru, iar dacă legiuitorul dorea să se refere la clădirile din ambele categorii, trebuia să o facă mult mai clar.
Se distinge clar intenţia de asigurare a bazei de date referitoare la eficienţa energetică, prin obligaţiile de transmitere a datelor către minister, care va trebui să îşi dezvolte o capacitate de gestiune a acestor informaţii, în viitor.
Se vorbeşte despre transmiterea datelor ”în format electronic”, dar ştim de la alte tentative asemănătoare, spre exemplu de la Legea 350, referitoare la urbanism şi amenajarea teritoriului, că este vagă referinţa la format electronic şi că a creat probleme şi chiar nemulţumiri referitoare la tipul de format, editabil sau nu şi la protecţia datelor.
Problema va trebui aprofundată în viitor, în timp util, altfel bazele de date vor fi extrem de dificil de unificat şi de operat, îngreunând capacitatea de gestiune.
În contrast cu fireasca orientare către informatizare, se cere afişarea la loc vizibil a certificatelor de eficienţă energetică.
Mă întreb de ce nu pot fi acestea consultate în mediul electronic şi pe cine interesează, ca public utilizator al unui spaţiu al autorităţii locale, tabloul cu certificatul energetic.
În această logică am putea ajunge la afişarea la loc vizibil a extrasului de carte funciară, să vedem cine e proprietarul clădirii şi unde se duc banii publici, la afişarea până la urmă a cărţii construcţiei, la zi, pentru că numai de acolo putem fi siguri că totul e în regulă.
Se acordă o atenţie deosebită atribuirii responsabilităţilor pentru iniţierea studiilor, expertizelor şi proiectelor către ”deţinătorii clădirilor”, deşi, în opinia mea, termenul corect este proprietar sau administrator, deţinător fiind incorect. Cartea funciară nu vorbeşte despre deţinerea unei construcţii şi nici contractele de închiriere, comodat, concesiune sau altele.
Inspecţiile la sistemele tehnice ale clădirilor sunt precizate în detaliu fără însă a spune clar cine va face aceste inspecţii. Nu putem deduce dacă apare o piaţă de servicii private sau este o acţiune de control a Inspectoratului de Stat în Construcţii, care de altfel are dedicat un alt capitol în lege şi el amendat de ordonanţă, referitor la ”Sistemul de control”.
Aici găsim articolul 31 care spune că, la solicitarea ISC specialiştii desemnaţi din cadrul asociaţiilor profesionale de ingineri, arhitecţi, auditori energetici, precum şi ale producătorilor de materiale de construcţii, participă la controale. Nu se precizează însă pe banii cui, dacă statul se aşteaptă la voluntariat sau cum se asigură resursele necesare.
Se vorbeşte de eventuala solicitare a inspectoratului, fără ca aceasta să fie menţionată ca obligatorie, deci dacă nu apare solicitarea nici asociaţiile profesionale nu participă la controale.
Oricum, poate este momentul să spun că o astfel de lege trebuia făcută împreună cu asociaţiile profesionale menţionate şi subliniez împreună cu şi nu cu consultarea doar, care se face eventual formal, printr-o postare cu termen minim pe un site şi ca să folosesc un termen cunoscut, cam tacit.
Ajungem la sancţiuni, bine dezvoltate, prin care fiecare parte implicată, de la investitori şi primari la auditori şi experţi, mai puţin ministerul, de care depinde existenţa unui cadru operaţional, îşi găseşte amenda.
Cele mai multe se referă la aplicarea prevederilor tehnice şi la raportarea datelor, dar sumele îmi par foarte mici în raport cu mizele economice despre care vorbim.
Poate că vom asista la o toleranţă administrativă specific românească, cu care ne-am obişnuit încă de pe stradă, unde autovehiculele nu mai trebuie să respecte decât o parte din regulile de circulaţie.
Poate ne vom confrunta cu fenomene nedorite, cum ar fi certificate energetice cu performanţe ”umflate” sau ”de complezenţă”, pentru că există mize serioase. Costurile de execuţie ale clădirilor cu consum energetic aproape egal cu zero şi ale celor renovate profund vor fi altele decât ale celor care se realizează acum, în mod evident, iar ”piaţa” va încerca să le evite.
Va fi, de asemenea, interesant de observat cum va fi influenţată piaţa chiriilor de faptul că cei care iau în chirie vor şti, în ipoteza unui certificat corect, care sunt performanţele energetice ale clădirii.
Oare vor începe să se renoveze clădirile pentru a putea fi închiriate sau vom asista la evaziune energetică?
În final nu pot să nu menţionez că în această fază, prevederile ordonanţei, care completează legea, sunt foarte bine venite, dar încă departe de a rezolva ceva, fiind vagi şi admiţând portiţe pentru exceptare, cu efecte de nebănuit, sau din contră, previzibile.
Aş mai spune că un text de lege ar trebui să fie, pe lângă coerent, precis şi clar şi corect din punct de vedere a limbii române şi a gramaticii acesteia. Nici la acest capitol legea nu a atins încă performanţele care cred că se impun.
Mă mai întreb ce se va întâmpla atunci când un auditor energetic va emite un certificat care indică performanţe foarte bune, iar utilizarea clădirii le va infirma, producând neplăceri utilizatorului, un chiriaş de exemplu?
Vor avea de lucru şi va creşte nu numai o piaţă pentru experţi, pentru furnizori de materiale şi sisteme, pentru constructori şi finanţatori, asigurători, dar şi pentru avocaţi, mediatori, jurnalişti, cum e firesc. n