arh. Şerban Ţigănaş, preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România
Acest titlu vă poate apărea ca o lozincă, dar se referă la o direcţie fundamentală folosită în cele mai multe ţări pe care le apreciem prin cultura construirii pe care o deţin, dar care este ignorată în legislaţia şi practica românească.
Arhitectura responsabilă este noua paradigmă universal acceptată şi asumată pentru ca mediul construit să capete calitatea necesară pentru a răspunde schimbărilor climatice, problemelor socio-economice şi situaţiei energetice. Responsabilitatea înseamnă un bun echilibru între soluţiile oferite pentru a dobândi performanţele arhitecturii, care nu pot fi aceleaşi în contexte diferite. Cine poartă responsabilitatea pentru integrare, pentru întreg şi pentru armonizarea tuturor răspunsurilor la cerinţele pe care le avem de la construcţii?
Pe parcursul istoriei multimilenare a construcţiilor această responsabilitate a fost încredinţată arhitectului, înainte ca din competenţele acestuia să se dezvolte alte profesii specializate, care se ocupă aprofundat doar de anumite aspecte ale construirii. Specializarea este caracteristică dezvoltării contemporane şi evident soluţia pentru înaltă performanţă, dar cu condiţia să se păstreze mecanismele de asigurare a coerenţei ansamblului.
Acest lucru este binecunoscut şi practicat în diferite moduri, dar puternic zguduit de disputa pentru a controla procesul construirii în scopul profitului financiar. În spatele acestei transformări se află şi problema capacităţii de asigurare a responsabilităţii. Aici apare acea discrepanţă dintre sistemul românesc şi cele practicate în statele dezvoltate.
Două sunt diferenţele pe care vă propun să le observăm. Prima este problema disipării responsabilităţii, a fragmentării ei şi a dublării sau chiar multiplicării aşa-ziselor responsabilităţi prin sporirea numărului de responsabili şi specializarea lor. Doar că în această problemă în România încă se moşteneşte un sistem dezvoltat în regimul comunist, prin care oamenii răspund faţă de partid, popor şi stat şi nu faţă de client, proprietar şi consumator. Acest sistem presupune răspunderea morală şi penală neacoperită. Responsabilitatea este activată doar în situaţii foarte grave, catastrofice, dar este complet ignorată în cazul unor deficienţe care nu produc victime sau daune majore. Această stare s-a consolidat şi este una dintre cauzele pentru care mediul construit românesc suferă de lipsă de calitate.
Aţi auzit de cazuri în care dacă finisajele unei construcţii se deteriorează nejustificat sau dacă instalaţiile nu funcţionează la parametri să fie cineva răspunzător şi să acopere reparaţiile? Cunoaşteţi cazuri în care anumite sisteme sau materiale, deşi pe hârtie au garanţii specificate de zece – cinsprezece ani, să fie înlocuite dacă se deteriorează după, să spunem, opt ani?
În România sistemul de asigurare a calităţii construcţiilor seamănă cu capacitatea poliţiei şi a primăriilor de a asigura respectarea regulilor de staţionare şi parcare a autovehiculelor. Orice sistem de control are nevoie de resurse pentru funcţionare şi acestea nu sunt asigurate, pe de o parte, iar din alt punct de vedere, în România, care este supusă presiunii politizării corupătoare, funcţionarea mecanismelor de control stă sub semnul ineficienţei cvasitotale.
A doua diferenţă este în modul de acoperire a riscurilor. Aceasta se face în general prin sistemele de asigurări. În majoritatea statelor europene nu poţi practica profesia de arhitect dacă nu eşti asigurat, pentru a se oferi astfel protecţie consumatorilor, oricare ar fi ei. În România nu se pune aşa problema. Nici statul nu impune asigurarea ca o condiţie minimă în favoarea clienţilor şi nici aceştia nu par a fi deloc conştienţi sau interesaţi să ceară aşa ceva sau să atace responsabilii. Este fără îndoială o problemă de cultură a responsabilităţii care necesită o adevărată mutaţie, dacă vrem să progresăm în domeniul construirii.
În România se folosesc garanţiile, mai ales în contractele publice, ca formă de acoperire a riscurilor. Acest sistem nu este nici just şi nici eficace. Nu este just pentru că onorariile trebuie să acopere eforturile pentru realizarea obiectelor contractate, iar dacă procente din acestea sunt reţinute un timp înseamnă că prestatorul nu primeşte ceea ce merită pentru efortul lui decât întârziat şi fără a beneficia de eventuale dobânzi sau posibilitatea de a investi. Mai mult, sistemul de garanţii, care se limitează la un anumit procent, pe la 5%, nu acoperă eventuale daune care pot apărea şi exceda acest plafon. Dacă mai adăugăm că după lege arhitectul răspunde pe durata de viaţă a construcţiei, care de cele mai multe ori e mai lungă decât a sa şi că antreprenorul doar pe perioada de garanţie care e în general de 2 ani (!), constatăm că cei din categoria consumatori sunt de fapt descoperiţi.
Modelele pentru un sistem mai echilibrat şi eficient, care conferă responsabilităţi clare corelate cu mijloacele de acoperire a riscurilor, există. Acestea atribuie arhitecţilor roluri clare în raport cu clienţii lor. E adevărat că şi în ţările cu tradiţie presiunile capitalului antreprenorilor pun în pericol şi transformă aceste sisteme, dar cheia progresului general în construcţii ţine şi de felul în care se va rezolva în viitor acest aspect important.
Indiferent de modalităţile în care vor evolua soluţiile pentru problema responsabilităţilor şi riscurilor, e nevoie să discutăm şi să abordăm problema şi în România, altfel nu putem evolua în ceea ce priveşte calitatea construirii, mai ales a construcţiilor publice.
Puterea antreprenorilor, incultura administrativă şi a clienţilor, la care se adaugă corupţia, sunt marile obstacole în calea schimbării unei stări de fapt. Totuşi antreprenorii valoroşi au interesul să nu fie concuraţi neloial şi să câştige pe bază de performanţe şi competenţă, eliminând costurile şi riscurile corupţiei. Ar trebui ca aceştia să devină cel mai important partener al arhitecţilor în efortul pentru schimbare.
Şi arhitecţii au rolul lor nefast în degradarea practicii profesionale prin refugiul în partea conceptuală şi neasumarea responsabilităţilor. E adevărat, doar unii arhitecţi, dar din păcate destul de mulţi, nu sunt capabili să contribuie la progres, aşa cum în fiecare segment al construirii există forţe progresiste şi forţe conservatoare.
În ceea ce ne priveşte pe noi arhitecţii avem o misiune în interiorul profesiei şi una în afară. Cea internă se referă la formarea arhitecţilor astfel încât să fim conştienţi şi capabili să fim responsabili în sensul evoluat al termenului şi adaptat noii paradigme a construirii. Cea externă înseamnă că avem nevoie să colaborăm cu toţi factorii construirii pentru a reinventa un alt sistem complex, legal şi practic, care să ducă la o cultură a construirii mult mai evoluată.
Tot ce am spus până acum mă face să concluzionez că, din păcate, din punctul de vedere al formării unei culturi a construirii avansate, la nivelul celei occidentale, suntem prin ceea ce facem acum, pe un drum înfundat. Oricâte mici sau mai mari corecţii se încearcă prin legi şi norme, construcţiile din România refuză parcă să dobândească un nivel mediu, generalizat de calitate decentă pentru banii investiţi şi posibilităţile tehnice disponibile. Asta înseamnă că trebuie resetat sistemul.
Problema cea mai mare e că fără această conştientizare, fără viziune şi voinţa de a începe această schimbare importantă, activ, cu resurse şi multă înţelepciune, nu putem spera nimic semnificativ mai bun. Voinţa politică e nesemnificativă dar din păcate indispensabilă. Cauza este altă agendă a clasei politice, care a ieşit la iveală şi este responsabilă pentru eşecul general al României la toate capitolele, dar şi incultura în construcţii, purtată cu fală de foarte mulţi dintre cei implicaţi în afaceri cu construcţii, construire sau administraţii.
Ce e de făcut? Nu există un antidot unic, o poţiune magică sau o formulă abracadabrantă! E nevoie să recunoaştem eşecurile şi starea, cu multă luciditate critică. E nevoie să construim cultura construirii în şcoli şi facultăţi şi mai ales postuniversitar, pentru cei care au roluri în procesele complexe aferente. E nevoie să refacem altfel, just, pe bază de responsabilităţi şi recompense, tot procesul concepţiei, deciziei, realizării şi operării construcţiilor. O lume întreagă se schimbă odată cu dezvoltarea proceselor concepţiei pe bază de BIM (Building Integrated Modelling), care începe să fie adoptat legal în zonele dezvoltate, dar despre asta, o altă discuţie viitoare.