În fiecare stat există un pachet de legi care determină modul în care se construieşte, la nivel de proces. A construi orice este un drum de câţiva ani, care porneşte de la o nevoie, o dorinţă, o gândire care trece prin asocierea cu colaboratori, studii, planuri, finanţare, autorizare, construire, utilizare, amortizare până la reluarea ciclurilor, transformare, reabilitare sau înlocuire şi construire din nou.
Ceea ce este interesant şi ar trebui să ne dea de gândit este faptul că există diferenţe mari de la o ţară la alta.
Ce înseamnă asta? Nimic mai mult decât că se poate construi în mai multe moduri, că procesele pot fi configurate diferit şi că problemele construirii sunt complexe.
Dacă încercăm să observăm rezultatul acestor procese, calitatea uzuală a construirii, cultura construirii, putem destul de uşor să distingem între acele procese care conduc la rezultate bune şi cele care eşuează frecvent.
Cum e în România? Din perspectiva experienţei acumulate şi observării arhitecturii româneşti în comparaţie mai ales cu cea din Europa, pot afirma că putem constata trei fenomene care acoperă aproape în totalitate spectrul construirii:
- Primul ne arată că o mare parte a construcţiilor realizate, investiţii publice şi private nu se ridică la nivelul contemporan de calitate a construirii din ţările europene. Mă refer aici la toate aspectele, de la program, până la performanţe şi acurateţe a execuţiei. Este extrem de greu să găseşti construcţii româneşti pe care să le aliniezi celor mai avansate construcţii realizate în acelaşi timp în alte părţi. şi asta nu datorită costurilor construirii de la noi faţă de alţii, cum se reped cei mai mulţi să explice. Putem argumenta cu construcţii extrem de economic realizate, atât ca soluţii iniţiale, cât şi ca eficienţă în utilizare, realizate altundeva. Este clar o problemă de cultură şi de sistem.
- Al doilea fenomen este acela al devierilor foarte frecvente de la proiectele autorizate, de la soluţiile aprobate. Se vorbeşte la noi de ”intrarea în legalitate”, o practică în care administraţia care a autorizat o construcţie realizată altfel decât s-a prevăzut, este în final tolerată, pentru că nu se mai poate face nimic… În fapt, această practică ce nu e lipsită de corupţia pe care o favorizează pentru acceptarea devierilor de la legalitate, arată neputinţa unui întreg sistem, a cărui funcţionare necesită costuri semnificative. Controlul, inspecţia, recepţiile prevăzute nu se pot realiza eficient şi construcţiile neconforme cu ceea ce s-a autorizat scapă printre degete, reducând aceste instituţii la un rol formal şi la acţiuni realizate doar la comandă sau în urma unor reclamaţii.
- Al treilea fenomen este evident cel care cuprinde construirea fără niciun fel de autorizaţie, masivă, pentru care evident nu sunt publice statistici oficiale pentru că ar demonstra incapacitatea instituţiilor abilitate să aplice legile şi, după cum ştim, cei care conduc sunt interesaţi să arate că îşi îndeplinesc misiunea şi rar se încumetă să demonstreze că sistemul şi instrumentele pe care le au la dispoziţie prin lege sunt deficitare. Fenomenul construirii ilegale se agravează pe măsură ce se răspândeşte. Este evident alimentat de durata excesivă şi de neperformanţa administraţiilor la a răspunde clar şi rapid unui solicitant dacă şi în ce condiţii poate să construiască şi care sunt excepţiile acceptabile de la regulamente şi limitele devierii de la acestea pe care cineva le poate avea în vedere.
O comparaţie poate asemăna folosirea automobilelor cu construirea. Deşi claxonatul este interzis în municipii şi oraşe, fiind deranjant şi chiar poluant, scopul lui fiind de a avertiza pe şosele în scopul evitării accidentelor, el se practică acum mai ales în oraşe ca mod de comunicare a nemulţumirilor şoferilor, unii putând pretinde că este util pentru fluidizarea traficului. Dacă vom consulta poliţia rutieră întrebând câte amenzi a dat pentru claxonat în oraş, nu m-aş mira să aflăm că nu se prea acordă amenzi pentru aşa ceva. Autovehiculele sunt parcate în multe oraşe pe trotuare şi din ce în ce mai mult în cele mai năstruşnice locuri, exact acolo unde este interzis şi ilogic să laşi o maşină pentru a nu îngreuna traficul, vizibilitatea celor care se asigură şi a nu afecta spaţiile celorlalţi, ale pietonilor şi bicicliştilor. Maşinile staţionează în intersecţii, unde mai rămân locuri neocupate de cei mai mulţi, în sensuri giratorii şi spaţii rezultate din marcarea intersecţiilor, pe insule pentru pietoni şi în alte locuri. De ce? Pentru că din practica zilnică toţi am învăţat că nu se întâmplă nimic, că aşa fac mulţi şi poliţia tolerează sau nu poate combate fenomenul.
Este multă asemănare cu ceea ce se întâmplă în construcţii. Am întâlnit multe cazuri în care încălcarea legilor era asumată şi programată, pentru că oricărui proces i se testează eficienţa şi apoi se găsesc soluţiile de a face altfel, dar repet, mai ales pentru că aceste procese nu funcţionează şi au elemente absurde uneori în aplicare.
De regândire integrală au nevoie toate etapele construirii, de la iniţierea unei construcţii, aprobarea planurilor de urbanism şi mai ales conţinutul acestora, autorizarea construcţiilor şi conţinutul documentaţiilor până la momentele cheie în care se constată în diferite faze relevante, că se construieşte ceea ce s-a autorizat.
O trecere în revistă a principalelor erori care se practică şi a unei viziuni coerente care s-ar putea opune sistemului actual nu îşi are locul în paginile afectate unui articol, dar fac totuşi câteva trimiteri.
Tema de proiectare este cea care iniţiază orice proiect şi trebuie tratată cu aceeaşi atenţie ca proiectul însuşi, pentru că îl determină. În România nu este precizat conţinutul profesionalizat al temelor de proiectare şi prin urmare întâlnim în investiţiile publice mai ales, acolo unde entităţile respective nu sunt specializate pe construire ci ocazional devin clienţi pentru astfel de lucrări, tot felul de exprimări ale intenţiilor de proiectare care nu îmbracă forme adecvate şi nu definesc performanţele impuse aşteptate de la construcţii. A spune că noua construcţie trebuie să respecte toate legile, normele şi standardele în domeniu este, dacă nu o exprimare redundantă, fiind evident că toate trebuie respectate, o limbă de lemn autentică.
În multe state europene există echipe secializate pe realizarea de teme de proiectare profesionalizate, care este o meserie în sine, extrem de importantă pentru investiţii de calitate.
Studiile de fezabilitate sunt poate cele care au suferit cea mai importantă mutaţie, fiind confundate în practică cu proiectele însele. Se organizează licitaţii de construire pornind direct de la studiile de fezabilitate, pretinzând că ele oferă soluţiile care trebuie realizate, când de fapt ele definesc un cadru tehnic şi un buget prin metoda verificării acestuia cu mai multe variante sumare care nu sunt nicidecum soluţiile care ar trebui implementate.
Tot la acest capitol menţionez confuziile majore între investiţii în construcţii, care sunt înţelese ca referindu-se doar la construcţii noi, independente şi intervenţiile pentru extinderea, amplificarea, modificarea şi multe alte formule spaţiale de transformare a construcţiilor existente, pentru care nu se foloseşte termenul de investiţii, de parcă ar fi altceva.
În zona urbanismului s-a ajuns ca planurile urbanistice de detaliu, PUD, care în fapt sunt acea parte din proiectul construcţiilor care tratează la nivel de plan de situaţie configurarea clădirilor şi rezolvarea tuturor problemelor de încadrare în regulamentele de urbanism aferente locului respectiv, să propună spre exemplu o excepţie de la una dintre reguli, de exemplu o distanţă de 3 metri reglementată să fie doar 2 metri şi jumătate, la a fi aprobată după ce are o listă întreagă de avize, de consiliul local, în şedinţă publică.
Vă asigur că respectivii consilieri nici nu ştiu ce au aprobat şi că un astfel de proces este de fapt doar mimat, dându-i-se dimensiunea unei adevărat studiu…
Realizarea unei mansarde într-un acoperiş existent te poate trimite la realizarea unui plan urbanistic zonal, un PUZ, pentru a modifica un coeficient de utilizare a terenului, CUT, care se schimbă prin acea operaţiune. Acest plan nu va cerceta şi propune de fapt nimic la nivelul zonei ci va aduce din nou în aprobarea politică, a consiliului, problema unei familii care vrea să facă un dormitor în volumul acoperişului.
O adevărată problemă de urbanism cu implicarea tuturor partidelor reprezentate în consiliul local sau judeţean!
Autorizaţia de construire este tratată ca o documentaţie care trebuie să conţină o serie de date tehnice la care cei care emit autorizaţia şi care nu îşi pot exprima nicio părere, ei făcând de fapt ceea ce se numeşte ”verificare de conformitate”. Adică, practic, bifează existenţa unor avize, a planşelor după titlu şi numără ştampilele necesare.
Am mari rezerve faţă de un asemenea sistem. Poate de aici porneşte şi imposibilitatea ca cei care autorizează să îşi dea seama dacă ceea ce se construieşte este într-adevăr conform cu ceea ce s-a autorizat.
Care e soluţia şi de ce trebuie regândită legislaţia în construcţii?
Regândirea este imperios necesară pentru că practica demonstrează eşecurile aplicării acestor procese, din multiple unghiuri pe care le-am amintit deja şi multe altele.
Soluţia trebuie să pornească de la analiza critică aprofundată a proceselor actuale, de la resursele existente pentru un sistem complex integrat şi funcţional şi nevoia de a le regândi şi pe acestea, precum şi de la observaţia altor modele cu mai mult succes din alte ţări europene, înţelese în profunzime. De la integrarea fazelor de iniţiere a investiţiilor, de urbanism şi de autorizare a construirii cu fazele de execuţie şi, mai ales, recepţia calităţii lucrărilor, alocarea clară a responsabilităţilor şi nu disiparea lor în formule redundante şi de fapt ineficiente.
Despre câţi verificatori de proiecte atestaţi de minister aţi auzit că au acoperit plătind daune nerespectarea legilor şi a normelor de calitate? Nici nu o să auziţi de altceva decât de eventuala retragere a atestatului de verificator când acesta va expira şi nicidecum de acoperire a acestei responsabilităţi faţă de client.
În concluzie sunt multe de spus, de demonstrat şi de discutat.
Există suficienţi profesionişti care s-au ciocnit de toate problemele şi a căror experienţă este valoroasă.
Ce lipseşte? Iniţierea unui proces bine organizat de discutare şi construcţie a unui sistem, proces care nu poate să aibă doar o fomă top-down, de jos în sus, de la minister către industria de profil ci trebuie să combine şi să integreze ceea ce ştiu arhitecţii, inginerii, economiştii, juriştii, antreprenorii şi primarii, cu aparatele lor de funcţionari.
Noi, Ordinul Arhitecţilor din România am propus guvernanţilor un astfel de proces şi sperăm să participaţi constructiv, chiar dacă mizele sunt foarte mari şi greutăţile pe măsură.
freepdf-Click-aici-pentru-descarcarea-documentului-PDF