Investitii publice cu utilizare scumpa

Dialogul cu ARENA Construcțiilor continuă cu o temă care se pare că are destul de multe exemple nefericite. Este vorba de investițiile publice care se dovedesc extrem de costisitoare în timpul utilizării, având cheltuieli mari pentru întreținere. Nu voi aduce în față exemple notorii, deși ele există și cei mai mulți dintre noi le cunoaștem de acolo de unde trăim. Voi încerca, însă, să discut despre cauzele pentru care apar aceste situații și despre soluțiile pe care le avem la dispoziție pentru a le preveni.

 

 

 

În ultimii ani, sau chiar am putea spune în ulti­mul deceniu și jumătate, s-au realizat în România multe investiții importante în con­strucții datorită disponibilității de resurse fi­nanciare și capacității administrațiilor sau a antreprenorilor privați de a le accesa. Cred că nici nu ne-am mai putea imagina lumea altfel acum, fără astfel de fonduri, fără astfel de oportunități de dezvoltare.

Au apărut și campioni ai atragerii de fonduri europene sau guvernamentale și unul dintre cele mai importante merite pe care le afișea­ză un politician care a exercitat puterea ad­ministrativă oriunde este indicatorul atragerii de fonduri și derulării de investiții, adică o su­mă de bani.

Privind de la o anumită distanță este just. În detaliu, fenomenul poate avea particularități nedorite.

Pe de o parte, se știe că foarte multe investi­ții au fost făcute pentru că erau disponibile fonduri pentru anumite tipuri de utilizări și nu pentru că acestea erau necesare sau re­prezentau o prioritate acolo unde s-au realizat.

Pe de altă parte, am aflat că unele dintre in­vestiții reprezintă adevărate găuri negre în bugetele locale sau ale celor care beneficiază de ele, din două motive: consumă resurse foarte mari pentru cheltuielile energetice și de întreținere, unele nefuncționând la para­metrii proiectați și au un bilanț financiar ne­gativ, aducând la buget din utilizare mai pu­țin decât încasează prin închirieri, evenimente, etc., în funcție de program.

Trebuie menționat aici că nu orice investiție publică trebuie judecată prin prisma profita­bilității. Spre exemplu, o investiție în educa­ție, o școală, o bibliotecă, sau una în sănătate, nu trebuie evaluată în funcție de banii înca­sați prin închirierea de spații sau încasarea de taxe. O sală multifuncțională de sport și alte evenimente, însă, este o mașinărie foarte profitabilă, sau cel puțin ar trebui să fie dacă este utilizată la potențialul ei. La fel ar trebui să fie un incubator de afaceri sau un centru de conferințe și convenții.

Să trecem la discuția despre elementele sen­sibile ale proceselor investiționale.

Să reținem, deci, decizia de a investi nu pen­tru că sunt disponibile fonduri și pot fi acce­sate, ci pentru că este cu adevărat nevoie de noul proiect și s-au făcut studiile necesare pentru a dovedi acest lucru și pentru a cali­bra corect capacitățile inițiale și posibilitățile de dezvoltare în timp, un alt factor important.

Orice clădire, ansamblu sau complex nou cre­at are o curbă de utilizare, prin care la înce­put, fiind mai puțin cunoscută și încă fără o reputație, va avea mai puțini clienți și vizita­tori, iar mai apoi va tinde către un palier sau chiar un apogeu. După încă un timp, din cau­za concurenței și pierderii curiozității și inte­resului publicului sau poate din alte cauze manageriale sau complexe, interesul va scă­dea și apare nevoia unei “reinventări”, a unei tușe inovative care relansează proiectul prin marketing. În cazuri de succes nescontat e nevoie de o creștere a capacității sau chiar devin oportune investiții complementare, ca­re însă au nevoie de spațiu, care dacă nu a fost rezervat din primele etape nu va permite dezvoltarea.

În general, în practica românească programul de arhitectură în detaliu și capacitățile clădiri­lor sunt stabilite prin studiile de fezabilitate, care au la rândul lor o temă de proiect (stu­diu). Această temă de proiect este realizată în condiții uneori empirice. Nu avem în România entități publice sau private speciali­zate în realizarea de teme de proiect, așa cum există în alte culturi. Am mai scris des­pre asta.

Chiar și numai intuiția ne spune că reușita unui proiect depinde enorm de calitatea for­mulării cerințelor. Nu poți avea un proiect bun pornind de la o temă proastă. Temele de proiect care se plasează în așa-numitele “ca­iete de sarcini”, combinând cerințe tematice și programatice cu cerințe procedurale, sunt foarte mult copiate după alte proceduri simi­lare, fiind notorii cazurile în care ofertanții descoperă că pentru o lucrare dintr-o zonă a țării se vorbește în termenii contextului din­tr-o alta.

Oricum, termenul de caiet de sarcini e confuz, fiind folosit atât pentru a descrie proceduri de achiziții, cât și specificații tehnice din pro­iectele tehnice pentru construcții.

Suntem chiar atât de lipsiți de imaginație în­cât să nu putem folosi o terminologie clară și distinctă pentru situații atât de diferite?

Studiile de fezabilitate, așa cum am scris și spus de multe ori în ultimii ani și am propus în textele legislative la care am colaborat, deși au o valoare practică pentru achizitor, au mai multe puncte slabe, dar care ar putea fi co­rectate și echilibrate. Nu o să le detaliez pen­tru că am scris în ARENA Construcțiilor de mai multe ori despre problemele SF-urilor, dar le voi enumera: cerințele pentru SF-uri sunt de a stabili configurația proiectului, adi­că de a face un anteproiect destul de dezvol­tat pentru a putea fi validat programatic și a se construi un buget ferm pe baza lui; de a realiza devizul general pe baza căruia se adoptă bugetul și se face oferta de construi­re; de a valida investiția prin analizele de cost-beneficiu, care sunt parte din SF.

Punctele slabe cele mai evidente sunt: resur­sele insuficiente care se acordă SF-urilor pen­tru a asigura proiecte mature, corect estima­te financiar; imposibilitatea tehnică de a face un deviz general cu acuratețe suficientă pen­tru exigențele ofertării și contractării și mo­dul formal și lipsit de o metodologie aprofun­dată în care se realizează analizele cost-beneficiu. Toate acestea din urmă ies fa­vorabile, la cerința autorității contractante, declarând investițiile profitabile, adică pe plus în ceea ce privește raportul cost-benefi­ciu analizat.

Aprobarea SF-urilor este și ea o problemă, decidenții aplicând un strat tehnic și unul po­litic. Dacă analiza cost-beneficiu ar fi făcută de entități distincte, specializate și nu de cei care realizează SF-ul, care au tot interesul să-și declare creația profitabilă, poate s-ar reuși impunerea unui filtru de eficiență benefică pentru subiectul pe care îl discutăm aici.

Aceste analize ar trebui să cuprindă prin me­todologia lor de realizare cerințe de investigare a costurilor de utilizare a investiți­ilor, poate și o schemă de plan de activi­tăți-afaceri, dacă e cazul, pentru a fixa ținte manageriale ale gestionării investiției.

Propria experiență cu destul de multe astfel de lucrări îmi spune că autoritățile contrac­tante nu se preocupă înainte de finalizarea lucrărilor de construire de identificarea unei structuri calificate de management care să poată interveni în proces înainte de a fi prea târziu și să genereze optimizările necesare, asumate.

Am întâlnit manageri desemnați să opereze o astfel de investiție care de la început au de­clarat că ei ar fi făcut altfel clădirea, unii apu­cându-se chiar imediat de improvizații și transformări. Experiența și responsabilitatea unui astfel de manager sunt bineînțeles nece­sare și de luat în considerare, dar la momen­tul oportun, nu prea târziu, când intervențiile lor devin incoerente cu proiectul în forma concepută și…aprobată.

Următoarea fază pe care o comentez este cea a achizițiilor publice, îndelung discutate și modificate în timp pentru a găsi formula optimă, care însă, din păcate, nu a apărut în­că într-o formă convingătoare.

Ceea ce am susținut mereu este necesitatea de a configura și adopta formule de achiziții publice distincte pentru domeniul construcți­ilor, acesta fiind foarte diferit de cel al achizi­țiilor de bunuri și servicii, având sensibilități specifice.

Pentru a nu relua argumentațiile precedente, mă rezum în a propune ca achizițiile pentru contractarea proiectare-execuție să se reali­zeze într-o fază mai avansată a proiectului, respectiv pe un proiect tehnic a cărui acura­tețe să permită în primul rând ofertarea pre­cisă, stabilitatea soluțiilor tehnice și a specificațiilor.

În același timp propun reconfigurarea studii­lor de fezabilitate astfel încât acestea să se concentreze pe exact ceea ce spune titlul, pe fezabilitate, pe costuri și eficiență economică și calibrare programatică, nevoi și capacități și ținte pentru operatori.

Într-o astfel de formulă specialiștii implicați în procesele de investiții s-ar grupa mai clar și fără conflicte de interese în următoarele ca­tegorii: cei care configurează cerințele inves­tiției și realizează tema profesionalizată, cei care conturează în mod creativ soluția, cei ca­re configurează și validează bugetele de rea­lizare și de exploatare, cei care dezvoltă teh­nic soluția până la nivelul proiectului executiv și cei care îl contractează și construiesc, misi­uni care cuprind și proiectarea de detaliu.

Această ultimă formulă este tot de tip “pro­iectare și execuție”, dar cu mai puțină proiectare, limitându-se la detalierea impusă de contractor, care, la rândul lui, poate face o ofertă mult mai precisă, pe baza unui pro­iect tehnic suficient de avansat pentru aceasta.

Pentru a reveni la titlul acestei scrieri vreau să aduc în discuție și perioada de garanție, dintre recepția la terminarea lucrărilor și cea finală.

În această perioadă ar trebui măsurate toate consumurile energetice și costurile de întreți­nere și funcționare reale și comparate cu cele date de studiile anterioare. Astfel se va putea vedea cât de mare este diferența dintre ceea ce s-a cerut, ceea ce s-a proiectat și ceea ce s-a executat, putându-se decide măsurile de remediere, acoperite de clauzele contractua­le, garanții și asigurări.

Planul de afaceri, de utilizare, cu calcule esti­mative de încasări și costuri ar trebui realizat generic încă înainte de lansarea procesului de proiectare, finanțare și apoi execuție și ac­tualizat pe parcurs sau detaliat în momentul necesar.

În concluzie, dacă privim principial tot proce­sul, aș spune așa cum zice o cunoscută vorbă românească: suntem prea săraci pentru a ne cumpăra lucruri ieftine. Aceasta înseamnă că pentru a avea investiții eficiente, care nu se dovedesc scumpe în utilizare, trebuie să acordăm mult mai multă atenție fazelor iniți­ale, proceselor de generare a acestora, de proiectare și achizițiilor pentru contractare.

Aceasta înseamnă cheltuieli inițiale mai mari decât acum, just dimensionate pentru a atin­ge scopurile amintite, dar care în timp, pe du­rata de viață a investiției care se măsoară în zeci de ani și eventual și mai mult, cu renovări profunde la momentele oportune, se vor do­vedi însutit mai mici decât în prezent.

Aceasta este esența sustenabilității: studiezi, proiectezi și cheltuiești mai mult pe concep­ție și soluții, dar vei economisi mult mai mult utilizând o astfel de clădire. Și mai pe scurt: economia pe termen lung costă inițial.

Dacă autoritățile de reglementare vor înțe­lege că performanța nu se poate impune doar prin obligații și sancțiuni, ea datorân­du-se de fapt investiției în a o atinge, vom avea o piață a investițiilor publice mai scum­pe în a fi realizate și mult mai ieftine în a fi exploatate, ceea ce, dacă trecem la calcule, ar trebui să fie ceea ce ne dorim. Și tot altfel spus: va fi mai greu și mai scump să ajun­gem la momentul tăierii panglicii inaugurale, dar odată ajunși acolo ne vom bucura de clă­diri care se justifică în perioada de folosire, care confirmă așteptările și care, așa cum am explicat de această dată, nu sunt scum­pe în utilizare. n