Bucureştiul ar trebui acoperit de un regulament legat de taxe şi impozite, pentru că acesta este un instrument prin care se reglează foarte bine şi calitatea în anumite zone, dar se rezolvă şi o echitate în oraş, este de părere prof. dr. arh. Dorin Ștefan, profesor în cadrul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”, coordonator al biroului de proiectare D.S.B.A. şi în acelaşi timp membru în Comisia Tehnică de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului de pe lângă Primăria Capitalei.
O persoană care trăieşte într-o zonă defavorizată nu ar trebui să plătească la fel de mult ca alta care deţine o casă individuală pe malul lacului.
Zonă defavorizată ar putea fi un cartier de locuinţe cu foarte mulţi locuitori, desfăşurat pe o lungime de stradă. De exemplu, un bloc cu 30 de etaje poate ocupa aceeaşi deschidere la stradă cu a unei locuinţe individuale, în jur de 20-30 de metri. Pentru blocul respectiv ajung să se plătească acum taxe cât pentru 100 de locuinţe individuale
“Dacă oraşul vrea să păstreze o zonă de calitate a mediului, a arhitecturii, atunci ar trebui să aibă astfel de zone aerate, cu taxe foarte mari, astfel încât numai cei care au de unde să plătească aceste taxe să beneficieze de ele. Printr-o politică deşteaptă, făcută după multe criterii, această zonificare prin taxe şi impozite creează fără discuţie calitate în oraş. Piaţa are regulile ei, dar oraşul ar trebui să aibă şi el regulile sale, nu numai pe cele ale pieţei. Între piaţă şi oraş există o diferenţă foarte mare. Oraşul este interesat să îşi păstreze calitatea urbană şi asta înseamnă ocuparea terenului, zonă verde etc. Desigur, investitorul privat este interesat să obţină cât mai mulţi bani de pe acel teren şi atunci, prin filtrul taxelor, impozitelor şi autorizaţiilor, ar trebui să se creeze acest echilibru între ce îşi doreşte finanţatorul şi ce îşi doreşte oraşul”, argumentează arhitectul Dorin Ştefan.
Dereglarea la care asistăm astăzi şi faptul că oraşul pare că este pierdut din punct de vedere al regulamentelor este cauzată de situația că, în 1990, când au început investiţiile private, oraşul nu era deloc pregătit să indice zonele în care investitorii ar putea să vină. “Şi atunci, investitorii au venit tot după criteriul pieţei şi anume acolo unde infrastructura era în regulă, adică în zona inelului central. Atunci ei s-au aşezat creând anumite disconforturi de imagine şi de încărcare. În momentul de faţă, o combinaţie între piaţă şi planuri a reuşit să descentralizeze într-un fel interesul exclusiv pentru zona centrală şi să creeze acele nuclee policentrice, precum Pipera, Timpuri Noi şi Orhideea Grozăveşti”, adaugă domnul Ştefan.
Trebuie să existe un echilibru între piaţa imobiliară şi oraş.
De exemplu, în Pipera-Voluntari, s-a produs o concentrare de investiţii private care a excedat infrastructura, iar ulterior aceste investiţii au stagnat. A trebuit ca oraşul să vină din urmă, să creeze o stradă mai largă, pasaje etc. Niciodată infrastructura nu a premers investiţiilor private. Infrastructura trebuie făcută după criteriile administraţiei oraşului, iar ceea ce se construieşte lângă această infrastructură ar trebui să fie dimensionat la capacitatea acesteia. “La noi, tot timpul piaţa a fost cu un pas înainte şi a fost determinată excesiv de dorinţa investitorului de a-şi întoarce cât mai mulţi bani, iar infrastructura s-a băgat ca o limbă de pantof să deservească ceea ce era deja un exces de încărcare”, remarcă arhitectul Dorin Ştefan.
Într-un sens, este bine să se creeze o masă critică de investiţii private care depăşeşte infrastructura unei zone, pentru că numai astfel poate fi obligată administraţia să reacţioneze, dezvoltând infrastructura. În absenţa iniţiativei private, probabil că lucrurile ar stagna cu totul.
Nu numai o primărie, ci administraţia în ansamblul său trebuie să controleze această piaţă a infrastructurii. Primăria singură nu poate să facă infrastructura. De exemplu, Bucureştiul are o primărie generală şi șase primării de sector, fiecare cu interesele sale. Acestora li se adaugă o serie de comune sau oraşe ale căror teritorii administrative intră ca o pană în spaţiul Bucureştiului.
Pe de altă parte, Bucureştiul încă mai are suprafeţe mari de teren care pot fi construite sau redezvoltate, aşa cum este cazul fostelor platforme industriale.
Într-un sens, întregul aparat administrativ ajunge să blocheze azi o gândire integrată în legătură cu aceste terenuri din cauza lipsei reglementărilor legislative. De exemplu, PUZ-urile pentru astfel de zone ar trebui făcute de primării, nu de către investitori privaţi. PUZ trebuie să reflecte strategia primăriei. Acum administraţia spune că nu are capacitatea să îl facă, aşa că trebuie să îl realizeze primul investitor care vine în zonă. La rândul lor, comisiile de urbanism de pe lângă primării au tocmai rolul de a-l obliga pe cel care întocmeşte PUZ în numele investitorului să răspundă şi cerinţelor oraşului. “Rolul acestei comisii tehnice formate din specialişti este să regleze strategia şi gândirea urbană a oraşului, este un aparat prin care primarul şi arhitectul şef sunt ajutaţi să reprezinte oraşul în materie de PUZ-uri”, explică arhitectul Dorin Ştefan, în acelaşi timp membru în Comisia de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului de pe lângă Primăria Municipiului Bucureşti.
Din lipsă de capacitate şi legislaţie, pe un teren foarte mare, de zeci de hectare, unde a fost înainte o industrie, nu poţi să elaborezi astăzi o gândire coerentă pentru că terenul a fost poate între timp împărţit, dezmembrat, vândut. Cel care iniţiază un PUZ nu poate să reglementeze decât strict proprietatea sa şi doar să facă recomandări pentru celelalte parcele învecinate. Odată aprobat, PUZ-ul devine ca o lege, însă nu şi recomandările de pe lângă PUZ. Vecinul parcelei nu poate fi obligat să ţină cont de aceste recomandări. Aceste lucruri sunt cauzate de faptul că nu există o reglementare unitară între legea proprietăţii, legea urbanistică şi celelalte legi de interes pentru acest sector, consideră arhitectul Dorin Ştefan.
În alte foste ţări socialiste s-a procedat diferit. De exemplu, atunci când Berlinul de Est s-a unit cu Berlinul de Vest, în momentul în care s-a pus problema să se construiască în zona fostului Zid al Berlinului, a fost elaborat un plan urbanistic pentru întreaga fâşie, dar reprezentând interesele oraşului. Parcelele nu au fost restituite în natură foştilor proprietari, ci aceştia au fost despăgubiţi. În România s-a procedat exact invers, marile terenuri, aşa cum este, de exemplu, Esplanada de lângă Piaţa Unirii, au fost împărţite în fragmente mici foştilor proprietari. Acum este o mare provocare să-i uneşti pe toţi aceşti proprietari sub o gândire comună. În cazul Esplanada, dacă ar decide Consiliul General să aprobe un PUZ pentru acest teren, atunci proprietarii privaţi care deţin parcele acolo pot bloca respectivul PUZ susţinând că nu şi-au dat aprobarea.
“Aceste lucruri fac ca acest oraş să fie aproape imposibil de administrat. Oricât ar fi de priceput, primarul are atât de puţine instrumente la îndemână, încât ajunge la disperare. Este o ţesere de întârzieri, de legi care nu se suprapun, de neînţelegeri. De aici vine iritarea investitorilor, a celor care conduc, că nici ei nu pot să facă faţă, şi a arhitecţilor. Toată lumea este iritată. Când nu ai ceva clar, pe care toată lumea să îl respecte, atunci cauţi consensul. Consensul înseamnă o negociere, care atunci când este vorba despre un oraş mare, ca Bucureştiul, se face foarte greu şi necesită mult timp. În lipsa legilor şi a unei gândiri prinse în aceste legi trebuie să faci negociere şi să ajungi la un consens”, susţine arhitectul Dorin Ştefan.
Proiectele-tip omoară arhitectura
În ultimii ani o practică a instituţiilor publice a fost să apeleze la proiecte-tip pentru realizarea unor edificii de interes public: săli de sport, cămine culturale etc.
“Ori, arhitectura înseamnă exact depăşirea acestui nivel al necesităţii utilitare şi ducerea mai departe a construcţiei. Proiectul tip, în general, omoară arhitectura pentru că nu face decât să uniformizeze”, atrage atenţia arhitectul Dorin Ştefan.
Paradoxal, în perioada comunistă au fost făcute câteva proiecte de săli de sport extraordinare, pentru că, după al doilea război mondial, mulţi arhitecţi au fost marginalizaţi şi nevoiţi să se orienteze spre economia industrială şi au lucrat atunci cu multe astfel de proiecte, inclusiv construcţia de săli de sport şi cămine culturale, care au fost făcute destul de bine.
“Este o diferenţă foarte mare între sălile de sport făcute în anii ‘60-‘70 şi acest program de acum câţiva ani al sălilor de sport tipizate”, consideră domnul Ştefan.
Un alt model care a existat şi a funcţionat în ţara noastră a fost reprezentat de bisericile făcute de arhitecţi. Începând de pe la 1900, multe biserici monumentale, în special din Ardeal, au fost realizate de arhitecţi foarte buni, desemnaţi în baza unor concursuri. La polul opus, după 1990 s-au făcut multe biserici de o foarte slabă calitate arhitecturală. “Sălile de sport făcute după proiecte-tip şi bisericile făcute ca necesitate, toate aceste lucruri nu au făcut decât să coboare nivelul modelului reprezentativ, pentru că biserica la sat şi pe undeva chiar o sală de sport la oraş, participând în economia locală cu o construcţie destul de mare, devin modele” , subliniază arhitectul Dorin Ştefan.
În opinia sa, odată ce statul îşi va asuma rolul de a crea modele atunci îi va “obliga” într-un sens şi pe beneficiarii privaţi să ridice ştacheta.
Sunt multe cauzele care duc la întârzierea autorizaţiilor de construire
Mulţi investitori privaţi reclamă birocraţia excesivă, întârzierile şi lipsa de predictibilitate în privinţa obţinerii autorizaţiilor de construire.
În opinia arhitectului Dorin Ştefan, miezul problemei rezidă în faptul că Planurile Urbanistice Generale (PUG) ale localităţilor nu sunt foarte bine puse la punct. Din acest motiv, trebuie suplinite de Planuri Urbanistice Zonale (PUZ).
Prima sursă a întârzierilor constă în faptul că nu este acoperită toată ţara de un regulament în baza căruia să ştii cu certitudine că pentru un anumit teren există anumiţi indicatori. Regulamentul general se bazează la rândul său pe PUZ-uri.
Lucrurile sunt înrăutăţite de faptul că ţara, inclusiv Bucureştiul, nu au cadastrul realizat. În lipsa cadastrului, nu pot fi întocmite nici planuri urbanistice de calitate. “Dacă toată ţara ar fi acoperită de reguli clare ai scăpa de PUZ-uri şi, dintr-o dată, termenul de obţinere a autorizaţiei s-ar scurta cu aproape un an”, estimează domnul Ştefan.
Pe de altă parte, informaţiile despre reţelele de utilităţi nu sunt generalizate şi sunt greu accesibile. “Nu se prea cunosc reţelele, pe unde sunt sau capacitatea lor. Asta după ce pe timpul comuniştilor erau aproape secrete. Ca atare, nu există astăzi o bancă de date bine pusă la punct privind reţelele. Fiecare reţea trebuie investigată, pentru că pe terenul respectiv pot trece aiurea zeci de reţele. În perioada comunismului, terenul era al ţării şi nu conta că pe undeva o lua drept ca să fie mai ieftin. După ce terenurile au fost repuse în posesie, acum te trezeşti în permanenţă, pe orice şantier, că se mai rupe câte un cablu atunci când se dă cu excavatorul. În oraşele civilizate, toate reţelele trec pe sub trotuar sau pe sub stradă. La noi o luau pe tot felul de terenuri care în perioada comunistă erau ale nimănui şi care ulterior au revenit proprietarilor privaţi”, explică domnul Ştefan. Dintr-o astfel de lipsă de informare actualizată şi generalizată, avizele privind reţelele, care sunt foarte multe, trebuie investigate.
Desigur, avizele de mediu şi de cultură sunt de bază, dar acestora li se adaugă cel mai adesea o serie de alte avize, de exemplu de la operatorii reţelelor de utilităţi, Armată, SRI, Autoritatea Aeronautică etc. Emiterea acestor avize tinde să întârzie destul de mult.
În general, birocraţia excesivă este cauzată de faptul că aparatul administrativ nu funcţionează. Mult timp s-a manifestat o formă nedirijată de corupţie măruntă care rezulta din faptul că oamenii din administraţie erau prea puţini şi insuficient remuneraţi pentru a-şi rezolva cu rapiditate sarcinile. Aceste lipsuri continuă şi astăzi şi atunci cauzele principale pentru întârzierile în emiterea autorizaţiilor sunt lipsa de date actualizate şi lipsa de personal în administraţie şi în special a arhitecţilor. ”Acum la Bucureşti este mai grav ca oricând, sunt şi mai puţini arhitecţi angajaţi”, atrage atenţia domnul Ştefan.
Ne lipsesc modelele
Sunt mulţi factori care pot contribui la creşterea calităţii arhitecturale a proiectelor, dar ceea ce lipseşte în primul rând sunt modelele. Prof. dr. arh. Dorin Ștefan ne-a declarat: “Adesea, modelul de a construi a trebuit dat de lucrările publice, ori cea mai gravă problemă, începând din 1980, după cutremurul din ’77, a fost dispariţia lucrărilor publice care să constituie modele”.
Soluţia ar fi ca anumite lucrări realizate din bani publici să se facă în baza unor concursuri de arhitectură foarte serioase, având în vedere că rolul principal al concursului de arhitectură este să premieze calitatea.
“Dintr-o dată, investitorul public n-ar trebui să ţină cont numai de preţ. Având în vedere că sunt lucrări publice, calitatea ar trebui să primeze fără discuţie în cazul concursurilor. Şi atunci s-ar reintroduce pe piaţa din România după 50-60 de ani, modelele calitative”, consideră arhitectul Dorin Ştefan.
***
D.S.B.A., biroul de proiectare coordonat de arhitectul Dorin Ştefan, lucrează în prezent la mai multe proiecte publice de anvergură. Primul dintre ele este Planul Integrat de Dezvoltare Urbană Zona Centrală Bucureşti (PIDU Bucureşti), care propune crearea unui traseu semipietonal care să unească Piaţa Romană de Piaţa Rahova şi să asigure un acces facil la principalele obiective din centrul oraşului.
PIDU în sine cuprinde 15-16 PUZ-uri, care au fost finalizate, iar acum se lucrează la proiectele tehnice aferente obiectivelor cuprinse în PIDU, inclusiv crearea de parcaje subterane. D.S.B.A. este unul din cele circa 10 birouri de arhitectură angrenate în proiect, precizează arhitectul Dorin Ştefan.
Al doilea mare proiect în care este implicată echipa D.S.B.A. vizează execuţia proiectului tehnic pentru axa Brâncuşi din Târgu Jiu. Această axă, cu o lungime de circa 2 km, uneşte ansamblul Masa Tăcerii de Poarta Sărutului şi Coloana Infinitului, cele trei obiective emblematice ale sculptorului. Proiectul vizează crearea unei anumite unităţi de design urban pentru această axă şi transformarea străzilor cu circulaţie şi trotuare în străzi semipietonale, înnoirea mobilierului urban şi îmbunătăţirea în ansamblu a imaginii urbane, precum şi crearea de parcaje subterane. D.S.B.A. a intrat în acest proiect în urma căştigării unui concurs de arhitectură.
Pentru ambele obiective, din Bucureşti şi Târgu Jiu, proiectele tehnice necesare în vederea obţinerii autorizaţiei de construire trebuiau să fie finalizate în decurs de una-două luni faţă de luna iunie, urmând ca beneficiarii, Primăria Municipiului Bucureşti, respectiv Primăria Municipiului Târgu Jiu, să treacă la implementarea proiectelor. “Până în toamnă trebuie să fie gata autorizaţiile şi caietele de sarcini ca să poată începe atragerea de fonduri şi licitaţiile”, mai spune arhitectul Dorin Şefan.
În paralel cu cele două mari proiecte amintite, o altă lucrare a biroului vizează extinderea Muzeului de Artă din Craiova cu o nouă aripă “Brâncuşi”. Obiectivul este în plin şantier. “Sper că într-un an va fi gata, lucrurile sunt destul de avansate”, precizează domnul Ştefan.
Totodată, în Bucureşti, este în curs de livrare ansamblul Aviatorilor 8, situat vizavi de Palatul Victoria. Proiectul, conceput de D.S.B.A. pentru fondul de investiţii NEPI, presupune restaurarea edificiului monument istoric Vila Oromolu şi construirea unui imobil de birouri lângă aceasta.
O lucrare proiectată tot de D.S.B.A. şi recent finalizată este şi extinderea Colegiului Naţional “dr. Ioan Meşotă” din Braşov.
O altă lucrare mai recentă, de această dată în Bucureşti, a vizat realizarea unui imobil de birouri la intersecţia Străzii Buzeşti cu Calea Griviţei.
D.S.B.A. a mai participat la o serie de concursuri de oferte pentru proiecte private şi concursuri de arhitectură pentru obiective publice, aşa cum a fost şi cel privind reproiectarea Muzeului Naţional de Istorie din Bucureşti (n.r. anulat în această primăvară de beneficiar).
“În paralel cu proiectele tehnice lucrăm la foarte multe oferte sau concursuri şi atunci biroul este încărcat la maxim. Sunt mai multe cereri şi din partea mediului privat. La fiecare 2-3 luni scoatem câte o ofertare pentru câte un proiect privat, este aproape ca un concurs între 3-4 birouri individuale de arhitectură.”, precizează arhitectul Dorin Ştefan.
Descarcă articolul