Chiar putem construi orice? Despre autorizarea arhitecturii in Romania

Descarca articolul

Legislaţia, practica şi cultura construirii din România consideră arhitectura ca fiind o parte a construcţiei şi nu întregul rezultat prin construire.

Am mai vorbit de multe ori despre această confuzie, dar de data aceasta aş dori să comentez cum se urmăreşte calitatea arhitecturii prin procesele legale de autorizare a construcţiilor şi prin politici publice şi practici administrative. Din păcate, subiectul se poate rezuma scurt: nu există prevederi legislative care să impună sau să permită evaluarea arhitecturii care urmează a fi autorizată şi construită în România. Singurele regulamente care se aplică mai mult sau mai puţin, pentru că permit derogarea, sunt cele de urbanism, dar acestea nu se referă la calitatea arhitecturii, urmărind de fapt configurarea construcţiilor din punct de vedere al numărului de etaje, distanţele faţă de vecini şi compatibilităţile funcţionale cu celelalte construcţii din apropiere. Acestea sunt departe de a ridica în discuţie arhitectura.

Nici avizele, normele şi verificarea proiectelor conform legii calităţii în construcţii nu ating problemele arhitecturii, nici măcar aşa cum sunt ele percepute de oricine, respectiv de public, clienţi, utilizatori, comunitate.

O construcţie poate fi neadecvată, inoportună sau ratată arhitectural respectând toate regulile de urbanism şi construcţii în vigoare. Nu există nicio prevedere legală sau practică administrativă care să se refere la calitatea arhitecturii şi să o pună în discuţie. Să fie arhitectura chiar aşa de neimportantă pentru România?

Avem zone protejate, dar ce se protejează?

Sigurele spaţii în care putem crede că există o discuţie despre calitatea construcţiilor noi sunt zonele protejate, care necesită avize de la reprezentanţii structurilor Ministerului Culturii. Este de fapt o impresie pe care am întâlnit-o la multe persoane, anume aceea că dacă se impune un astfel de aviz, arhitectura propusă va fi de bună factură.

Din păcate nu este aşa, cei care protejează monumentele istorice şi zonele construite valoroase o fac de prea multe ori prin descurajarea apariţiei de construcţii contemporane contrastante cu cele protejate, prin încurajarea anonimatului, mimetismului, faţadismului şi a pastişelor. Bineînţeles că această atitudine nu este generalizată, dialogul cu aceste comisii fiind de multe ori benefic calităţii arhitecturii, dar vorbim de excepţii.

În orice caz, aceste comisii au ca mandat protejarea arhitecturii care există şi nu filtrarea calităţii celei nou propuse, deci s-ar putea uşor spune că îşi depăşesc mandatul de multe ori.

Condiţia ca arhitectura nouă să fie compatibilă cu cea protejată este doar o parte din cerinţele de calitate care se impun şi nu conduce implicit şi eficient la a avea arhitectură bună.

Cum se întâmplă în alte părţi şi la noi?

Există mai multe modele în lume. În anumite ţări se regăsesc practici diferite de la oraş la oraş, pe baza autonomiei comunităţilor de a-şi decide evoluţia prin construcţii. Nu lipseşte din aceste practici consultarea publică prin care, mai ales pentru construcţiile importante din localitate, cetăţenii au posibilitatea să se exprime cu argumente pentru a impune exigenţe.

Din păcate consultarea publică nu s-a dovedit un instrument bun pentru a discuta calitatea arhitecturii. Ea este eficientă doar atunci când se discută oportunitatea unor investiţii, în general de mare amploare, mutante pentru o zonă. Manipulările politice în cadrul consultărilor publice sunt şi ele binecunoscute.

Concursul de arhitectură, obligatoriu pentru investiţiile publice, este forma cea mai răspândită prin care în multe ţări se parcurge un traseu transparent, cu decizii încredinţate juriilor de specialişti, crescând şansele ca rezultatele să fie cele mai bune care se pot obţine.

Una dintre cele mai interesante modalităţi de a implica opiniile experţilor în decizii este recursul la consultarea unor astfel de echipe, comunicarea publică transparentă a opiniilor lor, urmată de asumarea politică a acestor concluzii, care pot fi avute sau nu în vedere de decidenţi, dar care vor atrage fără îndoială poziţia opiniei publice în caz de eşec.

Această metodă de consultare s-a extins în ultimele două-trei decenii în Germania, fiind facultativă pentru administraţii, dar câştigând teren pentru că au apărut rezultatele, iar administraţiile care nu au recurs la consultare au devenit vulnerabile la criticile inevitabile.

Există administraţii care practică negocierea directă cu iniţiatorii proiectelor, urmărind pur şi simplu să aprecieze care este valoarea adăugată a proiectelor noi pentru locul în care vor fi eventual realizate.

O presiune deosebită asupra administraţiilor publice, după ce iau decizii legate de construire, vine din partea criticii de arhitectură, care este neiertătoare şi foarte calificată, dar la noi lipseşte cu desăvârşire. Revistele româneşti arată lucrurile reuşite şi în general nu promovează critica proiectelor publice, pentru că nu-i aşa, nu e bine să îţi faci duşmani şi mai ales să îţi tai şansele de a apela la sursele de finanţare a publicaţiilor, care au de multe ori componente publice.

Au fost totuşi tentative de a aduce în vizor practici departe de zona calităţii, în scop educativ, dar aşa ceva s-a arătat insuficient şi prea îndepărtat de zona de critică autentică.

Restaurările, o zonă populată cu specialişti calificaţi, atestaţi de minister şi experimentaţi se fereşte de critică şi pare că tot ce apare în domeniul restaurărilor e meritoriu sau impecabil.

De fapt asistăm la fenomenul ”corb la corb nu scoate ochii”, mai ales când e vorba de domeniul public, care nu te-a atestat ca specialist ca să îl critici…

Ce înseamnă avizul consultativ?

În practica românească, aşa cum spuneam, nu se discută calitatea arhitecturii ci doar respectarea reglementărilor urbanistice. Trebuie să accentuez că aceste reglementări au legătură cu impactul arhitecturii dar sunt departe de a avea în vedere calitatea arhitecturii, în profunzime.

De fapt, în comisiile tehnice de urbanism se discută mai mult excepţiile foarte frecvente, care propun devieri de la ceea ce este reglementat. Avizul acestor comisii este consultativ, ceea ce înseamnă că decidenţii, consilierii locali sau judeţeni, pot aproba sau respinge propunerea, cunoscând opinia specialiştilor. Nimic mai mult. Totuşi, pentru că politicienii sunt politicieni şi după ce ocupă funcţii administrative, întâlnim practici deviate de la prevederile legale, prin care aceştia îşi manifestă puterea sau prin care îşi ascund interesele în spatele profesioniştilor, dar doar atunci când aceste interese nu pot fi urmărite altfel.

Ce rol ar trebui să aibă arhitectul şef?

Profesia de arhitect şi-a pus întotdeauna mari speranţe în arhitectul şef, dar acestea au adus de puţine ori satisfacţie comunităţilor de arhitecţi.

Arhitectul şef a optat de multe ori pentru una dintre poziţiile extreme, fie jucător implicat în atribuirea contractelor de achiziţii publice, fie neutru şi retras, lăsând pe alţii să controleze domeniul.

Cum contribuie arhitectul şef la calitatea arhitecturii? Poate să organizeze concursurile de arhitectură pentru tot ce înseamnă construcţii publice, dar în general nu o face sau o face nesatisfăcător şi poate să spună nu acolo unde propunerile pentru autorizare sunt de slabă factură.

Am auzit mulţi arhitecţi şefi spunând că legea nu le dă voie să se exprime despre calitatea arhitecturii pe care o remarcă în proiectele pe care le autorizează.

Nu cred că au dreptate. Ei spun că vor fi atacaţi în instanţe pentru că au încălcat drepturile cetăţenilor care vor să construiască. Mă întreb dacă aceste drepturi înseamnă că poţi construi orice, că poţi să propui comunităţilor din oraşe şi sate orice monstruozitate care respectă celelalte reguli, adică nu ucide şi nu răneşte fizic? În fapt, nu cunosc niciun proces în care reclamantul să ceară să se autorizeze un proiect fără elementare calităţi ale arhitecturii, administraţia să se opună, iar tribunalul să decidă că e în folosul comunităţii să se construiască prost.

Sigur, cei mai mulţi spun că această calitate a arhitecturii nu se poate măsura, norma şi deci să nu discutăm despre ea. Nu cred că au dreptate, dacă vom discuta doar de ceea ce se poate măsura nu am mai avea cultură. Nici ceea ce măsurăm nu îmi dă liniştea că am folosi instrumentele bune şi că avem rezultatele corecte.

În loc de concluzie

Atât timp cât statul a declarat arhitectura de interes public prin lege, dar nu a creat un sistem administrativ care să o considere ca atare, vom asista în continuare la un nivel de construire nesatisfăcător din punctul de vedere al calităţii.

Bineînţeles că există clienţi care îşi impun singuri exigenţele şi acolo problema calităţii se reglează fără intervenţia statului. Acest lucru nu se poate întâmpla la investiţiile publice şi în piaţa locuinţelor. Despre primele, cele publice, am mai vorbit dar trebuie să ţinem subiectul mereu în discuţie, pentru că prin lucrările publice se setează standardul calităţii în fiecare comunitate. Locuinţele au explodat pe o piaţă în care manipularea prin marketing a atins performanţe deosebite, care nu conduc la calitate ci la mimarea acesteia, de prea multe ori.