Aprobare tacita, dar sa stim si noi!

O ordonanță de urgență adoptată în viteză, fără necesarele consultări complete pentru a ne asigura că efectele ei vor fi cele scontate, a bulversat, deocamdată doar ca idee, lumea construcțiilor. A sunat precum ciocanul unui judecător care lovește concluziv și decisiv masa, sau ca vocea crupierului care declară: “rien va plus!”. Dar oare așa va fi?

 

 

 

Ce s-a instituit?

Guvernul României a adoptat “Ordonanța de urgență privind unele măsuri pentru simplifi­carea procedurilor din domeniul urbanismu­lui și construcțiilor și accelerarea investițiilor”. Motivația e clară, simplă și aproape disperată. Investițiile se derulează mult prea încet din cauza unui întreg sistem administrativ care consumă mult prea mult timp, cu consecințe decisive pentru capacitatea de a absorbi fi­nanțările importante disponibile.

Pentru că toate investițiile trebuie să treacă prin aceleași proceduri de avizare, aprobare și autorizare, indiferent dacă sunt publice sau private, ceea ce e firesc, ordonanța va avea efecte asupra tuturor construcțiilor, guver­nul neputând face pârtie doar pentru cele ca­re îl interesează direct, respectiv cele finanța­bile prin PNRR, în cazul concret care a declanșat această situație.

Încă din titlu se vorbește despre “simplifica­re”, fiind vorba de fapt despre urgentare, pentru că în principiu procedurile rămân ne­schimbate, operându-se doar asupra termenelor de eliberare a avizelor, valabilita­tea acestora pe tot parcursul proceselor ad­ministrative și instituindu-se presiuni contra­venționale asupra administrațiilor.

De ce s-au luat aceste măsuri?

E simplu. Timpul pentru aprobări ale investiți­ilor a ajuns în anumite cazuri să depășească timpul necesar proiectării și construirii aces­tora, predictibilitatea fiind aruncată în derizo­riu în mult prea multe cazuri.

Maturizarea mult prea lentă a proiectelor a dus la pierderea finanțărilor care sunt toate disponibile într-o anumită fereastră de timp și sunt și în competiție.

Cum s-a ajuns aici?

Sunt mai multe explicații, dar cea care explică cel mai bine situația este incapacitatea admi­nistrativă și practicile neunitare rezultate din interpretarea locală diferită a legilor, regula­mentelor și metodologiilor referitoare la aprobarea planurilor urbanistice și autoriza­rea construcțiilor.

Care sunt cauzele?

Pot fi mai multe, afectând diferit entitățile avizatoare și administrațiile publice compe­tente în domeniu. Aș pune în capul listei pro­blemele legislației care lasă loc de interpreta­re și practici diverse.

Aici aș invoca lipsa de voință politică evidentă, deoarece Codul Amenajării Teritoriului, Urbanismului și Construcțiilor este finalizat de câțiva ani deja, dar Parlamentul îl tot pune în sertar, preocupat mult mai mult de sara­banda proceselor electorale.

Absența resurselor pentru diferitele procese de avizare, care necesită personal profesio­nalizat, este următoarea cauză.

Această problemă nu a putut fi rezolvată de câteva decenii de către ministerul de resort care a încercat prin mai multe tehnici să sti­muleze accesul profesioniștilor în administra­ție și reținerea lor, cu succese foarte limitate. Cauza, probabil cea mai importantă, care a determinat acest eșec este fără îndoială inge­rința politicului în administrație, manifestată uneori cu o pregnanță care descurajează ori­ce specialist.

Ceea ce este evident e faptul că guvernul re­cunoaște această situație și încearcă să o co­recteze prin măsuri referitoare mai ales la alocarea de timpi maximi legali pentru toate procedurile și interzicând ceea ce am putea numi un “ping-pong” birocratic prelungit, sau chiar un “șah etern” în anumite cazuri.

Putem vorbi de intențiile de corupție și de traficul de influență, de modul în care politi­cul decide cine primește autorizări și cine es­te întârziat decisiv sau respins, pentru că pâ­nă la urmă banii sunt foarte mulți în imobiliare și construcții.

A căuta soluții pentru corectarea acestor situ­ații, pentru introducerea predictibilității și ur­gentarea proceselor este cât se poate de fi­resc și de benefic. De aceea consider măsurile adoptate prin ordonanță benefice în cea mai mare parte, cu excepția unora pe care o să le comentez puțin mai târziu.

Îmi este destul de clar de ce nu au fost adop­tate până acum, apărând această contradic­ție între interesele de a promova anumite in­vestiții și de ale întârzia sau împiedica pe altele. Aș spune că administrațiile s-au încur­cat în propriile ițe și că acum mizele s-au schimbat din cauza sau mai degrabă datorită sumelor importante din PNRR, puse sub sem­nul întrebării.

Ce se propune de fapt?

Ordonanța impune mai multă claritate a ce­rințelor avizatorilor, fermitate și consecvență, fiind interzis să revii pe parcursul proceselor cu cerințe suplimentare sau cu completări di­ferite solicitate în repetate rânduri.

De asemenea, se impun termene pentru anu­mite etape care nu aveau asemenea precizări, precum și faptul că un aviz odată emis rămâ­ne valabil până la finalul întregului proces, adică la recepția finală a construcției executate.

Pentru ca toate acestea să fie respectate, ordonanța propune două tipuri de măsuri: amenzi contravenționale pentru cazul în ca­re cei responsabili nu respectă prevederile și aprobarea tacită, o procedură extrem de discutabilă, care a mai fost încercată în tre­cut, fără succes. Voi vorbi despre ea în continuare.

Se mai impun evidențe statistice și raportări semestriale asupra performanțelor procese­lor de avizare, aprobare și autorizare și a fost mandatată Inspecția de Stat în Construcții cu aplicarea sancțiunilor.

Întrebările care se pun sunt serioase: vor apli­ca administrațiile locale și entitățile avizatoare aceste măsuri întocmai și procese­le se vor simplifica, măsurile dovedindu-și efi­ciența? Vor apărea situații particular insolva­bile și se vor muta procesele de autorizare din primării și consilii județene în judecătorii și tribunale, ceea ce în mod evident nu va fi o simplificare?

Soluția tacită

Această prevedere este cea care ridică cele mai multe întrebări și împotriva căreia s-a ma­nifestat oficial Ordinul Arhitecților din România, argumentând pe larg motivația acestui punct de vedere.

Aprobarea tacită înseamnă că în situația în care anumite avize, cu câteva excepții preci­zate de ordonanță, nu sunt emise în interva­lele de timp indicate, acestea, printr-o proce­dură relativ simplă, se consideră obținute fără condiții și procesele pot continua, preve­derile eventuale ale unor asemenea docu­mente nemaiavând efecte.

Altfel spus, o entitate nu poate cere comple­tări sau clarificări și nu poate impune condiții sau respinge o propunere printr-un aviz ne­gativ dacă nu o face în termenul impus de or­donanță și solicitarea se consideră legal acceptată.

O astfel de prevedere ridică cel puțin două în­trebări sau, mai corect, două categorii de întrebări.

Ce se întâmplă când prin aprobare tacită se omite abordarea corectă a unei probleme tehnice, fizice, concrete? De exemplu, pentru realizarea unei construcții este necesară de­vierea, mutarea sau repoziționarea unei rețe­le edilitare, dar prin întârzierea avizului și aprobare tacită, condițiile necesare nu se mai impun? Dar dacă nu se respectă prevederi normative care pot duce la diferite avarii sau accidente cu pierderi materiale sau mai rău? Cine va răspunde în cazul avizării tacite și cum?

Mai e ceva. Ne-emiterea documentelor în ter­menul impus poate depinde de activitatea concretă a unui funcționar sau de modul în care este organizat un proces într-o instituție, care pur și simplu nu are resursele necesare pentru cantitatea și complexitatea solicitări­lor la care trebuie să răspundă. De câte ori poate o persoană să fie găsită vinovată de în­târzieri și penalizată contravențional, fără a fi eliminată din sistem pentru incompetență? Ce se întâmplă acolo unde pur și simplu nu există suficienți funcționari și guvernul toc­mai a interzis angajările în sectorul public din motivele pe care le cunoaștem? Vom vedea, este singurul lucru pe care putem să îl spu­nem acum.

Cu ce resurse se va asigura performanța?

Pentru activități mai performante, mai rapide, mai frecvente este nevoie de resurse, de ca­pacitate administrativă, de proceduri interne diferite, de management performant, adică de o mare schimbare în majoritatea entități­lor avizatoare.

Am mai asistat vreodată la mari schimbări de performanță datorate unor ordonanțe, reali­zate de exact aceiași oameni și instituții care au determinat adoptarea măsurilor pentru corectarea situației? Nu cred și nu îmi aduc aminte. Au existat diferite măsuri care au adus corecții prin aplicarea lor, în timp, dar nimic spectaculos, indiferent de culoarea po­litică de la centru sau de la fața locului.

Mai multe termene se referă la Comisiile Tehnice de Amenajare a Teritoriului și Urbanism, care sunt legal constituite din profesioniști externi primăriilor și consiliilor județene ce acționează voluntar, nefiind deloc remunerați pentru eforturile lor. Cum le vor cere sau impune administrațiile să crească substanțial frecvența și durata ședințelor de avizare fără să plătească în mod corect timpul acestor experți care, teo­retic, dată fiind competența lor, nu sunt de­loc ieftini? E foarte posibil ca mai mulți să se retragă pur și simplu din cauza acestor presi­uni și componența comisiilor, dar mai ales ca­litatea lor profesională să se schimbe și nu în bine.

Reacții posibile ale avizatorilor

Ce vor face cei vizați de schimbare va fi deci­siv pentru succesul implementării măsurilor din ordonanță și vom vedea curând care va fi acesta.

Cred că vor fi mai multe tipuri de reacții. Unii vor lua lucrurile în serios și constructiv și vor găsi formulele necesare fluidizării proceselor, așa cum se cere. Alții, chiar cu bune intenții, nu vor reuși, din diferite motive. Reușitele ar putea fi parțiale, depinzând de situațiile de detaliu, ceea ce poate fi per ansamblu benefic.

Totuși, cred că primăriile mari, cele care fac jocuri politice pe teme imobiliare, unde exis­tă mize majore, vor trece la ofensive prin ca­re vor respinge cât mai multe documentații și se vor concentra pe solicitarea de completări, scoțând sistematic din evidențe cât mai multe dosare, pentru a evita aproba­rea tacită.

Pe de altă parte, vor programa cu și mai mul­tă prioritate pe bază de selecție politică.

Ceea ce produce temere în rândul multor profesioniști este faptul că administrațiile ar putea să facă “blaturi”, așa cum se spune în fotbal, adică să ofere aprobări tacite delibe­rate anumitor investitori tocmai pentru a evi­ta condiționările care le-ar altera performan­țele investițiilor obținute prin derogări.

Exact asta spune și Ordinul Arhitecților în re­acția sa la ordonanță, anume că aprobarea tacită facilitează urbanismul derogatoriu, pe care îl cunoaștem deja.

Concluzii și previziuni

Reiterez faptul că intenția ordonanței este clară și benefică, cu excepția aprobării tacite, pe care o comentez ca fiind foarte periculoasă mai ales pentru cazurile “specia­le” cu mize mari.

Cred că aplicarea măsurilor va conduce la o eventuală altă ordonanță, care să corecteze anumite măsuri care nu produc efectele scontate și a celor care produc efecte nedori­te neanticipate.

Așa ceva s-ar putea întâmpla peste o perioa­dă destul de lungă, de peste jumătate de an, pentru că altfel nu poți analiza efectele și că nu știm cum va arăta guvernul și care vor fi prioritățile sau marile probleme atunci.

Mai cred că vom asista la inovații spectacu­loase la nivelul unor actori importanți, care ne vor surprinde.

Despre capacitatea administrativă se vorbeș­te demult și se cheltuie bani europeni serioși pentru creșterea ei. Efectele există, dar nu îmi par proporționale cu cheltuielile și nici de­cisive față de problema pe care o discutăm acum.

Eu cred că va fi mai bine, că digitalizarea au­tentică își va putea arăta în sfârșit beneficiile, dar nu cred că ordonanța va rezolva singură ca o formulă magică niște probleme îndelung “rafinate” prin primării, consilii, agenții, direc­ții și inspectorate.

Sper că este un pas bun, adică începutul unei călătorii. Noua legislație codificată este celă­lalt pas, care întârzie și întârzie. n