Arhitectii sunt mereu sub presiunea schimbarii propriei profesii

Arhitectura nu este o profesie defavorizată sau pe cale de dispariție. Este însă o profesie care necesită forme aparte de transmitere a modului de organizare și exercitare de la o generație la alta, de la mentor la discipol și care are un proces de formare lung și nu toc­mai ușor, până la momentul atingerii respon­sabilității față de client și societate.

 

 

 

Pe de altă parte, arhitectura este o profesie foarte atractivă pentru tineri și captivantă pentru cei care o practică din vocație. Este seducătoare prin creativitatea care îi este asociată, prin satisfacțiile pe care le oferă în caz de reușită și prin adresabilitatea ei atât umanistică, cât și tehnică.

Gândirea arhitecturală cuprinde trei planuri care trebuie mereu echilibrate: cel creativ, cel critic și cel colectiv. Multe dintre aceste caracteristici sunt fie cunoscute, fie intuite de tineri și de aceea dorința de a deveni arhi­tect este foarte prezentă în rândul noilor ge­nerații. Nu ducem lipsă de așa ceva.

E adevărat, percepția asupra profesiei poate fi distorsionată la vârsta liceenilor fie negativ, fie pozitiv, iar reacțiile pot fi de reținere față de efortul mare pentru formare și de cantita­tea apreciabilă de muncă necesară până a ajunge la rezultate și reușite.

La polul opus, reacțiile pot fi de exaltare și iluzie față de promisiunea de muncă plină de creativitate și componente artistice, igno­rând responsabilitatea complexă necesară și impactul realității imperfecte a lumii în care trăim și lucrăm.

Profesia de arhitect e în continuă transforma­re, iar această stare nu este doar o caracteris­tică a prezentului. Gândiți-vă doar la istoria arhitecturii care ne arată o succesiune conti­nuă de principii teoretice, manifestări stilisti­ce și tehnici constructive, care fac ca cele mai multe lucrări să fie databile doar la o privire. Asta înseamnă că arhitecții sunt mereu sub presiunea schimbării propriei profesii în ra­port cu lumea contemporană lor.

Dacă mergem și mai departe, putem consta­ta că arhitecții sunt mereu în cursă pentru a dobândi lucrări, sub amenințarea termenelor și mai ales a bugetelor și sub tirul necruțător al criticilor profesioniștilor sau ale opiniei pu­blice. Nu e ușor, dar există mereu compensa­ții și recompense greu de descris în cuvinte, atunci când aducem satisfacție oamenilor pentru care lucrăm.

Care sunt problemele actuale ale arhitecților, în general, și mai ales în România, judecând după ceea ce invocă cel mai des cei mai mulți, pentru că ne dăm seama logic că nu toți au aceleași probleme și că există mai multe ti­puri de arhitecți? Voi încerca să le abordez pe rând, numerotându-le, ceea ce nu înseamnă că le așez în vreo ordine a importanței sau că le pot atinge pe toate, mai ales pentru că toc­mai am afirmat că fiecare poate avea proble­me care rezultă din propria condiție.

Problema 1: Cum să începi?

Problemele începutului, atunci când nu ai nici experiență, nici resurse și nici reputație preo­cupă organizațiile de arhitecți din toată lu­mea și bineînțeles și Ordinul Arhitecților din România. Numărul tinerilor care doresc și re­ușesc să intre pe piață cu propria firmă este în creștere. Profesia le oferă cursuri de for­mare continuă, conferințe de stagiu și diferi­te modele de contracte, de calcul al onorarii­lor etc. Totuși, tinerilor nu le este ușor, mai ales când nu prea au de la cine învăța și când aptitudinile manageriale nu le sunt la îndemâ­nă. OAR organizează cu diferiți parteneri con­cursuri de arhitectură pentru a da posibilita­tea tinerilor să își formeze o reputație și o experiență participând la acestea. Oare câte profesii fac asta?

Problema 2: Onorariile din piață sau subfinanțarea profesiei

Aceasta este o problemă globală care în România este mult mai gravă decât în alte ță­ri cu continuitate culturală și politică. A nu primi suficienți bani pentru a putea realiza ceea ce ți se cere prin lege și contracte este foarte problematic.

Sunt două acțiuni de făcut. Prima este să transmitem arhitecților metode bune de cal­cul al onorariilor și să nu acceptăm proiecte cu orice preț. A doua este să ridicăm cu fieca­re nou proiect nivelul valorilor contractate, pentru că o percepție a pieței nu se poate schimba brusc. Marjele de negociere trebuie să fie mai mici și mai trebuie să rezistăm ten­tației de a lucra subfinanțat. De multe ori ar­hitecții tineri sunt căutați de acei clienți care își spun că așa vor reuși să coboare prețurile. Tinerii trebuie să reziste și să negocieze, pen­tru că altfel fac rău întregii profesii și nu vom putea ridica nivelul resurselor prea curând.

Problema 3: Concurența neloială

Și aceasta este o problemă foarte gravă, care este internă profesiei. Este problema noastră, a arhitecților și este cauzată foarte mult de educație, de conștiință și de exemplele pe ca­re le primim. Depindem aici de o stare gene­rală, de un nivel cultural și moral al întregii so­cietăți. E o luptă grea, sunt de acord. Dar nu trebuie să cedăm, altfel scufundăm profesia prin abandonarea calității care are costurile ei. Din păcate, românul are inclinații spre a trișa, a lucra la negru sau la gri și asta e vina tuturor și a fiecăruia în parte.

Problema 4: Sistemul de achiziții

Mă refer mai ales la achizițiile publice, care sunt normate și legiferate. Acest sistem a cul­tivat serios politica prețului cel mai mic și asi­metria din contractele publice între obligații­le contractorilor și cele ale clienților publici. Nici de aici nu e ușor de ieșit, dar sunt modali­tăți de a demonstra erorile sistemului și de a le corecta. Pentru asta e nevoie de colabora­re interdisciplinară, de studii și de diplomație. Avem reușite și în acest plan, dar trebuie con­tinuat. Solidaritatea de breaslă e esențială, la fel și calitatea comunicării. Lucrurile merg evident mai bine în ultimii ani, dar mai e mult de lucru până la un sistem just și eficient.

Problema 5: Responsabilitatea și resursele pentru asumarea acesteia

Spre deosebire de unele profesii și meserii, arhitecții nu trebui plătiți doar pentru a-și acoperi costurile muncii și cu puțin profit pes­te. Ei trebuie să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce rezultă din proiectele lor pe durata de existență a construcțiilor, care de multe ori, de cele mai multe ori există dinco­lo de viața arhitecților. Așa e în România, deși în multe alte țări această responsabilitate es­te pe zece ani, ceea ce mi se pare mai rezonabil.

Responsabilitatea materială se acoperă cu asigurări, care înseamnă un cost important ce trebuie inclus în onorariile arhitecților. Faptul că de cele mai multe ori arhitecții nu sunt trași la răspundere atunci când din cau­za lor construcțiile suferă este o altă proble­mă, foarte complexă și ea și care ține mult de încrederea în instituțiile statului. Dacă totuși acest lucru s-ar schimba, în mod cert onorarii­le și calitatea ar fi altele.

Problema 6: Caracterul antreprenorial al profesiei

Nu poți practica arhitectura pur și simplu pro­iectând doar după o temă dată. E nevoie de antreprenoriat pentru a construi o firmă, a angaja oameni competenți, a crea o cultură organizațională și a câștiga o poziție în piață.

A fi bun arhitect nu mai înseamnă de mult timp doar a proiecta inspirat. E nevoie de o serie de alte calități, pe care dacă nu le ai, nu te poți pune în valoare. Artiștii și sportivii au impresari și antrenori, arhitecții nu. Ei trebuie să formeze echipe în care toate rolurile sunt jucate, în care distribuția e completă, fiecare făcând ce știe mai bine. Când ești singur sau pornești la drum cu o echipă foarte mică, în mod evident trebuie să joci foarte multe ro­luri, iar dacă pe unele nu le poți acoperi per­formant, rezultanta nu poate fi prea bună.

Problema 7: Cultura construirii

Prin cultura construirii înțeleg un complex de atitudini, percepții, obișnuințe, adică acel „cum se fac lucrurile la noi”. Poate cuprinde seriozitate, superficialitate, atenție îndrepta­tă spre anumite aspecte și ignorarea altora, prezență sau lipsă a unei educații tehnice sau artistice, bun gust sau opusul acestuia și mul­te altele. Toate acestea depind de educație, mediu, tradiții și influențe. Dacă te naști și crești într-o societate în care arhitectura con­tează foarte mult și ești înconjurat de exem­ple remarcabile, ai foarte multe șanse să de­vii un client elevat al arhitectului, să ceri și să aștepți un proiect de calitate, cu discernă­mântul necesar pentru a îl determina. Dacă nu ai o astfel de șansă, mai ai la dispoziție propria cultură generală pe care ți-o poți dez­volta prin studii, lectură, pasiune și expunere la valorile arhitecturii, pe care poți să le înțe­legi argumentat. În acest caz iei cu tine aces­te valori și îți construiești un standard perso­nal, un nivel cultural propriu. Acest standard este și personal și colectiv într-o societate. Cel personal nu trebuie să coboare sub cel co­lectiv și comunitatea, societatea trebuie să ai­bă mecanisme pentru a împiedica o astfel de cădere. Cel personal merită să urce peste cel colectiv și atunci apare șansa de a ridica nivelul de calitate a proiectelor pe care le comandăm, la care participăm. Noi arhitecții depindem foarte mult de cultura construirii a clienților noștri și a locurilor pentru care lucrăm.

Problema 8: Legislația și normativele

Suntem mereu revoltați de sistemele norma­tive și de legislația mereu imperfectă sub ca­re lucrăm. Și, totuși, nu se poate fără astfel de sisteme. Spunem că acestea sunt o barie­ră împotriva creației și unicității. E adevărat, dar să ne gândim ce ar fi dacă nu le-am avea, câți ar construi clădiri inacceptabile, pericu­loase, dezastruoase?

Lupta cu normativele e foarte grea și calita­tea lor ține de responsabilitatea guvernelor, ministerelor, care în cazul nostru au pierdut cursa, deocamdată, și au rămas în urmă.

Prima condiție pentru a avea legi mai bune și norme mai bune e să le respecți pe cele exis­tente. Atunci există șansa să devină evident ce nu funcționează și ce trebuie schimbat. Apoi trebuie să știm că există creatori și chiar eroi vizionari ai legilor și normelor, care reu­șesc să observe, să convingă și să determine transformări benefice pentru toți cei impli­cați în construcții. Trebuie să îi ajutăm.

Problema 9: Complexitatea proceselor și dificultățile de predictibilitate

Arhitecții nu lucrează mereu în condiții foarte clare, în care rezolvă profesionist un sistem de ecuații cu un număr rezonabil de necunos­cute, după o metodă exersată. Munca noas­tră înseamnă să plonjăm în neprevăzut și că­lătorim de mână cu acesta până la sfârșitul realizării proiectelor și uneori și după. Încercăm de multe ori combinații de soluții fără a fi siguri că va fi bine, altfel nu mai sun­tem creativi, rămânând doar repetitivi.

Constructorii fac asta, repetă ce știu că au mai făcut și a ieșit bine, ceea ce pot controla. Noi, dimpotrivă, trebuie să recombinăm me­reu, într-o mare complexitate, lucruri care fie au ieșit bine, dar în alte contexte, cu lucruri noi, inovând, inventând, acestea fiind regulile jocului creației. Sesizați dificultatea, riscul, responsabilitatea care derivă din specificul profesiei noastre? Nu suntem toți la fel de ca­pabili să gestionăm neprevăzutul și nici mă­car să îl acceptăm, dar trebuie să o facem. Sigur, e problema noastră, de aceea suntem arhitecți, dar trebuie să colaborăm, să fim în­țeleși și poate și ajutați, pentru că altfel, solu­ția simplă și sigură nu poate fi altceva decât o copie. Știm cu toții că o copie nu poate fi mai bună decât originalul.

Problema 10: Noi înșine

Aceasta este cea mai mare problemă a noas­tră, a arhitecților. De fapt, toți oamenii o au, indiferent de profesia lor, dar pentru noi ea îmbracă forme care de multe ori ne fac să ne imaginăm probleme care nu există, soluții care nu au sens și să nu vedem problemele care contează, în parametri realiști.

Avem ego specific artiștilor, care poate da în aroganță, uneori credem că între experiență și înțelepciune se poate pune automat sem­nul egal. Individualism, invidie, ceea ce stă la baza jocurilor de putere, insuficient echilibra­te de generozitate, răbdare și înțelegere pro­fundă, toate acestea pot pune stăpânire pe noi. Sigur, ne poate ajuta sau, dimpotrivă, o societate în care valorile sunt destul de clare și cu care trebuie să ne aliniem, dar în absen­ța acesteia e mult mai greu să fii arhitect bun.

ARENA Construcțiilor m-a întrebat și care sunt speranțele ca aceste probleme să se re­zolve sau măcar să se diminueze.

Iată și răspunsul meu: mereu e mai bine, me­reu progresăm. Uniunea Internațională a Arhitecților spune că obiectivul nostru împre­ună este acela de a lăsa în urma noastră o lu­me mai bună decât am găsit atunci când am devenit arhitecți.

Vă dați seama că asta nu depinde doar de noi și că sunt mulți, poate prea mulți, care fac ca lumea să nu fie neapărat tot mai bună. Noi, însă, avem datoria și bucuria de a încerca acest progres cu fiecare proiect.

Cantitatea de arhitectură bună crește mereu, dar și cea de arhitectură proastă. O parte din aceasta din urmă nu depinde de arhitecți, iar o parte depinde și putem fi cauza multor nereușite. Ce e de făcut în acest caz? Trebuie ca partea care nu depinde de arhitecți să ajungă să poată fi influențată de această profesie. Mai trebuie ca cei care ne dau de lucru și mai ales sistemul în care lucrăm să aibă măsuri prin care cei care nu performăm conform așteptărilor să nu ajungem să construim.

Pentru tinerii care doresc să devină arhitecți și simt că merită să apuce pe acest drum nu pot spune decât că e o alegere care le poate aduce mari satisfacții, proporționale cu difi­cultatea atingerii lor. Merită, pentru că e o profesie în primul rând extrem de umană, ex­trem de orientată spre ceilalți, cei de acum, cei de altundeva, cei care au fost și cei care vor veni și nu doar unii sau alții. n