În dezbaterea privind viitorul orașelor, arhitectura este adesea discutată ca formă, urbanismul ca organizare, dar prea rar se vorbește despre construcții și aproape niciodată despre șantiere, conform NSS Magazine. Totuși, tocmai în aceste teatre ale muncii se conturează orașele.
În 2025, într-o Europă marcată de provocări climatice imense, migrații interne și o criză a forței de muncă, șantierele sunt mai mult ca niciodată termometre ale sănătății unei societăți. Și, din păcate, dezvăluie contradicții profunde.
În timp ce în Italia acestea rămân adesea sinonime cu precaritate, exploatare și întârzieri cronice, în Elveția reprezintă un model avansat de eficiență, formare profesională, respect reciproc și meritocrație.
Elveția vs Italia
Comparația începe cu cifrele. Potrivit celui mai recent sondaj al Asociației Constructorilor Elvețieni (SBV/SSE), actualizat pentru 2024, salariul mediu brut al unui muncitor calificat este de aproximativ 5.800 de franci elvețieni pe lună (peste 6.100 euro), comparativ cu 1.900 euro brut în Italia, conform datelor Istat din aceeași perioadă.
Diferența nu este doar economică, ci sistemică.
În Elveția, Contractul Colectiv Național de Muncă (CCNL) în sectorul construcțiilor este obligatoriu și aplicat în întreaga țară, cu program de lucru reglementat (38 de ore pe săptămână), concedii garantate și un sistem dual de formare profesională care integrează școala cu munca și promovează tehnologii de vârf, sustenabilitatea și creșterea internă.
Această structură riguroasă nu doar că asigură calitate și eficiență ridicate, ci transformă șantierele elvețiene în medii profesionale în care munca manuală nu este subestimată, ci valorizată și profesionalizată.
Există un cod al respectului reciproc între companie și lucrător, unde fiecare rol este recunoscut, comunicarea este constantă și responsabilitățile sunt clare. Conflictele se rezolvă prin protocoale comune, inspecțiile sunt frecvente, iar sancțiunile, dacă sunt necesare, sunt certe.
Este un sistem care nu doar stimulează eficiența, ci întruchipează adevărata meritocrație: se pornește ca ucenic bine pregătit, se avansează prin ani de experiență și specializare, iar accesul la poziții de conducere se obține doar prin dovezi concrete de competență și abilități de leadership.
În 2025, Elveția are peste 18.000 de tineri înscriși la cursuri vocaționale legate de construcții (date SEFRI), în timp ce în Italia înscrierile în liceele tehnice pentru topografi și construcții sunt în continuă scădere, cu mai puțin de 7.000 de absolvenți în 2024.
Această dezechilibrare educațională are consecințe profunde și în lanț. Ea afectează nu doar calitatea forței de muncă disponibile și inovația în sector, ci și percepția socială asupra meseriei.
În Italia, munca pe șantier este adesea prezentată ca un destin de compromis, o trudă de evitat, mai degrabă decât ca o meserie care necesită pricepere, oferă demnitate și perspective concrete de creștere.
Șantierul italian este perceput ca dezorganizat, nesigur, prost plătit, iar dramaticele statistici INAIL din 2023, cu peste 1.200 de accidente grave și 92 de decese doar în sectorul construcțiilor, confirmă o criză sistemică a siguranței și a respectului pentru viața umană.
Și totuși, munca în construcții, atunci când este bine organizată și susținută, oferă nu doar satisfacția efortului fizic, ci și sentimentul profund al unor rezultate vizibile, combinând meșteșugul cu impactul concret și durabil asupra peisajului construit. Este o muncă grea, fără îndoială, dar adesea mai recompensatoare și tangibilă decât multe joburi de birou, oferind o legătură directă cu crearea și transformarea realității.
În Elveția, efortul fizic este echilibrat de ritmuri sustenabile, unelte de ultimă generație și pauze obligatorii, parte a unei abordări care vede lucrătorul respectat atât ca persoană, cât și ca profesionist, ca parte integrantă și valoroasă a procesului de construcție.
Companiile investesc masiv în calitatea și siguranța muncii, pentru că știu că un lucrător satisfăcut nu doar că muncește mai bine și mai precis, dar este și mai puțin predispus la accidente.
Este un pact social și o investiție în capitalul uman care, din păcate, a fost încălcată în Italia și ar trebui restabilită urgent, nu doar din motive etice, ci și economice.
Șantierul, așadar, nu este doar un loc tehnic, ci un spațiu intrinsec politic, cultural și economic. Pentru că a vorbi despre design de avangardă sau despre sustenabilitatea materialelor fără a vorbi despre cei care, cu efortul și priceperea lor, realizează fizic ceea ce a fost proiectat, este ca și cum ai discuta despre bucătăria haute cuisine ignorând cine este în bucătărie.
Există o nevoie urgentă de a regândi șantierele ca infrastructuri sociale, locuri de formare continuă și profesionalism înalt, unde forța de muncă nu este doar executantă de directive, ci un actor-cheie în procesul de construcție, recunoscut pentru expertiza și contribuția esențială. Unde munca nu este doar un cost de redus, ci o valoare de recunoscut și de la care să se pornească pentru a reconstrui calitate și demnitate.
Citiți revista ARENA Construcțiilor nr. 5/iulie – august 2025
