În dialog cu prof. dr. Vintilă Mihăilescu în cadrul RBA 2016
| realizat de Ruxandra Grigoraș | redactor colaborator www.share-architects.com
„În selecția pentru Romanian Building Awards aș alege potențialul generativ al unui proiect mai mult decât detaliile tehnice sau estetice”
Domnul Vintilă Mihăilescu, profesor universitar doctor şi directorul departamentului de Sociologie al Facultăţii de Ştiinţe Politice al SNSPA, este, alături de alte personalități ale mediului academic, cultural sau antreprenorial românesc, membru al Boardului Romanian Building Awards 2016.
Arhitecți, constructori și beneficiari ai proiectelor de arhitectură, peisagistică, infrastructură urbană și design pot înscriepe site-ul rba.spațiulconstruit.ro proiecte pentru RBA-Premiile Naționale pentru Spațiul Public Construit, până în data de 24 octombrie. Câștigătorii vor fi anunțați în cadrul Galei RBA organizate în București pe 31 octombrie, la JW Marriott Hotel.
Interviul pe care prof. dr. Vintilă Mihăilescu l-a acordat în cadrul RBA oferă o perspectivă sensibilă, la rece, asupra mediului construit românesc, o radiografie a evoluției acestuia în ultimele două decenii.
Pentru a începe acest interviu, vă propun să plecăm de la premisa că orice intenție arhitecturală, orice intervenție se adresează unui context dat și cumva înglobează critic condițiile ce îl caracterizează (fie el urban, rural, global sau local, social, politic, economic, etc). Cum ați descrie acest context atunci când ne referim la România prezentului? Care ar fi aspectele cele mai importante pe care le putem identifica?
Vintilă Mihăilescu: Este un context în care: a) spațiile și distanțele dintre ele se măsoară în timp (suntem „călare” pe 2-3 secole); b) privatizarea post-comunistă a creat o tendință puternică de personalizare a spațiilor de locuit, care combină ad libitum canoane estetice și soluții tehnice; și c) statul nu este interesat și/sau capabil să introducă reglementări adecvate și viabile în acest domeniu.
Domnul Șerban Țigănaș, Președintele Ordinului Arhitecților din România, consideră necesară “edificarea unei culturi a calității spațiului construit din România”. Care este realitatea spațiului construit românesc de care v-ați lovit și cum se situează RBA în raport cu aceasta? Mai mult, credeți că realitatea românească pune un set de probleme distincte, față de contextul european, să spunem?
Vintilă Mihăilescu: În contextul schițat mai sus, care este implicit unul de ne-reglementare, „edificarea unei culturi a calității spațiului construit” este o necesitate. Relativ recent, a devenit și o posibilitate, în măsura în care o parte tot mai consistentă a populației a început să-și pună această problemă și să recurgă la arhitecți pentru a o rezolva (și nu numai pentru a obține avize de construcție sau doar pentru marile edificii). Din acest punct de vedere, România seamănă în bună măsură cu țările post-socialiste unde, după căderea comunismului, a existat un prim trend puternic de „consum ostentatoriu” – și, implicit, de „case făloase”, simbolice, de status. Relativa particularitate a României constă în procentul mai mare și mai rapid de „împroprietărire” și, pe de altă parte, procesul mai lent de implicare coerentă și consecventă a statului în reglementarea regimului de construcții.
Competițiile de arhitectură caută să promoveze, prin natura criteriilor de evaluare aplicate, o anumită imagine a realității acestei profesii. Ce anume căutați să subliniați sau săîncurajați prin intermediul proiectelor selectate în cadrul RBA? Cu alte cuvinte, din punctul dumneavoastră de vedere, care credeți că sunt problemele cu care se confruntă astăzi arhitectura românească și de care se propune o distanțare prin semnalarea bunelor practici?
Vintilă Mihăilescu: Ca orice meserie, arhitectura se practică pe bani. Ca atare, și arhitecții sunt dependenți de cererea de pe piață – iar aceasta este determinată de caracteristicile menționate mai sus. Pe de altă parte, arhitecții trebuie – și pot din ce în ce mai mult! – să aibă un cuvânt de spus măcar în a propune, dacă nu a impune, anumite standarde estetice și funcționale prin oferta lor. Iar astfel de concursuri constituie modalități de a face cunoscute și a promova astfel de standarde de „bune practici”, ce pot fi preluate creativ și adaptate cererii existente. Restul e „negociere” între cerere și ofertă: nu poți să impui o ofertă, ca în timpul comunismului, dar nu poți nici să spui că asta cere populația, asta îi dăm!
În discursul contemporan de arhitectură se vorbește foarte mult despre comunitate. Ce credeți că mai semnifică acest termen astăzi? Cum am putea defini comunitatea, cui ne adresăm? În același timp, raportarea la comunitate poate acționa ca un barometru arhitectural. Ce anume considerați că dă valoare unei intervenții arhitecturale din acest punct de vedere?
Vintilă Mihăilescu: Revenirea comunității în atenția arhitecturii și, mai larg, în urbanism și în politicile urbane, este o reacție față de excesul de atomizare și de diluare a țesutului urban de con-viețuire. Alarma au dat-o, încă de mult, tulburările urbane din periferii, din orașele-dormitor, din ghetouri. Antreprenorii s-au preocupat de loc, arhitecții de locuințe, dar și unii, și alții au uitat de locuire, adică de „factorul uman”. Revenirea comunității este pur și simplu încercarea de a depăși această amnezie și de a pune locuirea de către oameni înaintea proiectării locuințelor în locuri disponibile. Doar astfel casa poate deveni acasă, iar vecinătatea un cartier – adică nu doar spații locuite, ci spații trăite.
Ne mai identificăm cu așezările pe care le locuim? Ce credeți că s-a schimbat de-a lungul ultimilor ani în felul în care locuim, în care ne apropriem orașul, să zicem? Ce relație mai avem cu mediul construit? Vă întreb aceste lucruri pentru că suntem obișnuiți să gândim că actul de a construi și de a apropria o construcție este un act cultural, un act valoros și identitar.
Vintilă Mihăilescu: Prima apartenență a omului, după rudenie/neam este locul: de unde ești? este una dintre primele întrebări de identificare a unei persoane. Dacă nu ne putem identifica cu locul, ne pierdem deci ceva din consistența identității, ne înstrăinăm într-un fel. Calitatea vieții urbane este dată astfel în mare măsură și de această posibilitate de identificare, nu doar de servicii și confort. În lipsa ei, oamenii încep să se identifice doar cu propria locuință, pe care încearcă să o „domesticească”, să și-o aproprie, izolându-se astfel de celelalte locuințe, de ceilalți locuitori. Este cazul Bucureștiului, de pildă, care a devenit un oraș fără cartiere și cu o textură urbană fragmentată, ruptă, fără structuri conective și fără spații publice.
Pentru a continua în același sens, ce semnificații credeti că posedă arhitectura contemporană românească și ce potențial există din acest punct de vedere?
Vintilă Mihăilescu:Văzută din afară, arhitectura românească actuală cred că nu și-a găsit încă propria sa cale. Parțial este încă dependentă de „comanda socială”, chiar dacă nu mai este una comunistă; parțial se mulțumește cu „găselnițe”, mici intervenții care să rămână în parametrii cererii, dar să adauge totuși ceva din creativitatea arhitectului; dar, în ultima vreme, o parte tot mai consistentă a arhitecților încearcă să fie creativi, să se ia în serios și să intervină în peisajul urban, nu doar să execute amenajări în urban.
Relația între arhitectură și putere este o idee recurentă în teoria de arhitectură. Cum comentați realitatea contemporană din acest punct de vedere și care credeți că sunt manifestările acestei dinamici în felul în care se construiește?
Vintilă Mihăilescu: Din păcate, ultimul care a avut o viziune urbanistică a fost…Ceaușescu. La modul serios, cu mici excepții, nu prea se poate vorbi de politici urbane, coerente și consistente, în ultimii 25 de ani, edilii fiind interesați doar de oferte ostentatorii cu potențial electoral. In ultima vreme însă chiar și unii edili au început să devină conștienți de competiția urbană, de importanța economică a creativității și atractivității orașelor, drept care au devenit mai sensibili la sugestiile specialiștilor. Este un moment, o (relativă) schimbare de optică de care arhitecții ar trebui să profite, exercitînd o mai mare presiune de breaslă.
Care sunt așteptările dumneavoastră din aceste puncte de vedere în selecția proiectelor RBA? Care pot fi, din perspectivă proprie, criteriile cele mai importante pentru a evalua un proiect de arhitectură dat fiind contextul discutat?
Vintilă Mihăilescu: Cred că ceea ce contează în primul rînd este ideea, viziunea, căci aceasta pote fi dezvoltată, dusă mai departe, este generatoare a unei posibile reacții în lanț. Pe scurt, aș alege potențialul generativ al unui proiect mai mult decît detaliile tehnice sau estetice ale realizării sale.