Mariana Garștea, Directorul General Sixense România
Siguranța structurală este uneori invocată astăzi abia după apariția problemelor. Exact din acest motiv, lecțiile acumulate din practică devin esențiale pentru a înțelege ce trebuie schimbat în industria construcțiilor – nu la un moment dat, nu mai târziu, ci acum.
După 15 ani de activitate, Sixense România, companie lider în servicii de urmărire a comportării construcțiilor în timp, a fost martorul direct al transformării unui domeniu care a trecut de la formalitate contractuală și legală la responsabilitate tehnica reală.
În acest context, Mariana Garștea, Director General, sintetizează lecțiile-cheie pe care industria construcțiilor nu își mai poate permite să le ignore și trasează regulile care ar trebui să ghideze mediul construit pe mai departe.
După 15 ani de activitate a Sixense România și de urmărire a comportării construcțiilor în timp, care sunt lucrurile pe care industria nu și le mai poate permite în viitor?
Voi enumera câteva dintre cele mai importante lecții pe care le-am învățat până acum, atât ca Director General al Sixense România, cât și ca Președinte al Asociației Profesionale de Monitorizare Geotehnică și Structurală:
#1. Nu ne mai putem permite să reacționăm doar după apariția problemelor. Cultura prevenției ne salvează timp, efort, resurse. În continuare, dacă ceva nu pare urgent sau „nu arde”, este amânat. Or, urmărirea comportării construcțiilor în timp presupune exact schimbarea acestei mentalități: de la reacție după incident la prevenție, supraveghere constantă și menținerea unui standard de calitate. Nu vorbim despre „nice to have”, ci despre decizii care reduc riscuri și costuri pe termen mediu și lung. Este același principiu cu a merge la medic: dacă previi, nu trebuie să tratezi ceva care ajunge să doară foarte tare sau să fie atât de avansat, încât să vină cu costuri foarte mari ulterior.
#2. Nu ne mai putem permite să tratăm urmărirea comportării construcțiilor în timp ca pe un cost de minimizat. Nu se poate să avem expertiză relevantă și profesionistă, referitor la urmărirea comportării construcțiilor în timp, fără investiție și fără a renunța la logica „prețului cel mai mic”. Urmărirea comportării construcțiilor în timp nu poate fi făcută corect – fără experiență demonstrată, know-how tehnic solid, implicare și parteneriat real. Dincolo de costul trecut pe o linie de buget, ar trebui să ne întrebăm: cât valorează liniștea, siguranța și certitudinea că cineva se ocupă și știe ce are de făcut? De prea multe ori, comparațiile se fac extrem de greșit, iar consecințele apar mai târziu, sub forma costurilor ascunse, a lipsei conformității tehnice și juridice, a reparațiilor și a intervențiilor tardive. De-asta este extrem de important să știm ce comparăm, ce punem în balanță, cum alegem un partener bun pentru proiect.
#3. Nu ne mai putem permite o responsabilitate fragmentată pentru siguranța structurală. Urmărirea comportării construcțiilor în timp funcționează doar atunci când noi toți cei implicați într-un proiect – proiectanți, beneficiari, constructori, consultanți etc. – vorbim aceeași limbă tehnică și folosim aceleași date. Atât timp cât responsabilitatea este pasată de la unii la alții, iar monitorizarea este percepută mereu ca „problema altcuiva”, riscurile rămân. Viitorul aparține proiectelor în care există o preocupare comună, o colaborare reală, bazată pe transparență, scopuri și date clare.
#4. Nu ne mai putem permite să luăm decizii critice pe baza presupunerilor. Una dintre cele mai riscante practici rămâne decizia bazată pe experiență generală, intuiție sau „așa s-a mai făcut”, în absența datelor din urmărirea comportării în timp. Industria nu își mai permite să trateze siguranța structurală ca pe o estimare. Realitatea arată că fiecare proiect are particularități proprii, iar comportarea reală poate devia semnificativ de la ipotezele inițiale. Fără date, deciziile devin vulnerabile.
#5. Nu ne mai putem permite să ignorăm importanța perioadei de exploatare. De aceea, proiectele trebuie gândite încă de la început cu obiectivul clar al prelungirii duratei de viață. Monitorizarea pe termen lung nu trebuie tratată ca o formalitate sau ca o bifă în faza de execuție, ci ca un instrument esențial în exploatare.
#6. Nu ne mai putem permite să confundăm tehnologia cu siguranța structurală. Suntem și am fost mereu avocații și apărătorii instrumentelor moderne. Una dintre lecțiile învățate în timp este că introducerea tehnologiei într-un proiect nu garantează automat o urmărire corectă a comportării construcțiilor. Industria a ajuns, în multe cazuri, să asocieze siguranța structurală cu simpla prezență a senzorilor, a platformelor digitale sau a rapoartelor generate automat, ignorând esența procesului. Urmărirea comportării construcțiilor în timp nu înseamnă „să avem tehnologie”, ci să știm ce măsurăm, de ce măsurăm și ce decizii urmează pe baza acelor date. Atunci când tehnologia este implementată fără obiective clare, fără corelare cu ipotezele de proiectare și fără un cadru de interpretare și acțiune, monitorizarea devine o formalitate. Experiența din teren arată că proiectele nu eșuează din lipsă de date, ci din lipsă de înțelegere și decizie. Fără integrarea tehnologiei într-un proces tehnic coerent, orientat spre prevenție și intervenție, riscurile se mențin, chiar dacă „totul este monitorizat”.
#7. Nu ne mai putem permite să tratăm urmărirea comportării construcțiilor în timp ca pe o obligație formală. În continuare, în multe proiecte, urmărirea comportării în timp este bifată pentru a îndeplini o cerință contractuală sau normativă, nu pentru a gestiona riscuri reale. Această abordare produce documente, nu siguranță. Industria nu își mai poate permite să confunde conformarea cu responsabilitatea. Atunci când monitorizarea este făcută doar „pentru dosar”, fără interes real pentru rezultate și consecințe, valoarea ei dispare.
#8. Nu ne mai putem permite monitorizare fără interpretare și decizie. În caz contrar, facem doar colectare de date, din păcate. În multe proiecte, urmărirea comportării în timp se oprește aici. Graficele sunt corecte, măsurătorile sunt valide, rapoartele sunt și ele livrate conform contractului. Dar riscurile încă există. Asta pentru că datele brute nu înseamnă automat și decizii sau stabilire de priorități. Fără acțiune, nu ajută, iar interpretarea corectă este cea care face legătura între ipotezele de proiectare și comportarea reală a construcției, respectiv măsurile care trebuie luate în continuare. Nu vrem să rămânem doar la un exercițiu pasiv, ci credem că e important să mutăm centrul de greutate de la măsurare la înțelegere și apoi decizie.
#9. Nu ne mai putem permite să separăm monitorizarea geotehnică de cea structurală. Experiența din teren arată că multe probleme apar tocmai din lipsa unei abordări integrate. Pământul, structura și mediul înconjurător funcționează ca un sistem, nu ca elemente independente. Industria nu își mai permite să trateze urmărirea comportării construcțiilor în timp fragmentat, pe specializări izolate. Fără corelarea datelor geotehnice cu cele structurale, înțelegerea comportării reale a construcției rămâne incompletă, iar deciziile pot fi greșite sau întârziate.
#10. Nu ne mai putem permite să ignorăm rolul urmăririi comportării construcțiilor în timp în reziliența pe termen lung a mediului construit. Schimbările climatice, densificarea urbană, îmbătrânirea fondului construit și creșterea presiunii asupra infrastructurii modifică radical contextul în care construcțiile funcționează. Industria nu își mai poate permite să privească urmărirea comportării în timp doar ca pe un instrument punctual, legat de un proiect izolat. Ea trebuie înțeleasă ca parte esențială a rezilienței mediului construit, a siguranței comunităților și a capacității de a gestiona riscuri pe termen lung.
Care este cea mai mare iluzie pe care încă o avem legat de siguranța și sănătatea structurală a mediului construit și pe care datele și dovezile o contrazic constant?
Cea mai mare iluzie este că mai avem timp. Timp să amânăm integrarea urmăririi comportării în timp a construcțiilor, timp să credem că „ nu mi se poate întâmpla”, „de ce suntem atât de fataliști?”, „nu e realitatea atât de dramatică”.
Datele, standardele, normativele și realitatea din teren contrazic constant aceste preconcepții pe care uneori încă le mai întâlnim și astăzi în industrie. Siguranța structurală nu e un exercițiu de ghicit și nici de fatalism, ci o chestiune de responsabilitate. Multe dintre problemele mediului construit de azi vin exact de aici: de la lipsa monitorizării geotehnice și structurale aplicate corect.
Dacă urmărirea comportării construcțiilor în timp chiar ar fi folosit 100% ca instrument de decizie, dacă datele rezultate ar fi utilizate așa cum trebuie, nu cred că aceste iluzii și-ar mai face loc în realitatea lui 2026.
Dacă ar fi să formulați o regulă simplă pentru viitor, bazat pe tot ce ați văzut în teren și pe toată experiența dvs. profesională, care ar fi aceea?
Dacă ar fi să formulez o singură regulă pentru viitor, ar suna în felul următor: să nu mai luăm decizii despre construcții fără date din urmărirea comportării în timp.
În teren, am văzut că problemele nu apar brusc, ci se construiesc lent, iar semnalele există cu mult timp înainte să devină vizibile sau costisitoare. Experiența ultimilor ani mi-a confirmat că siguranța structurală nu poate fi tratată ca o presupunere sau strict ca un exercițiu de conformare, ci ca un proces continuu, strategic, bazat pe informații corecte.
Cred că viitorul mediului construit va aparține proiectelor în care datele sunt integrate cu adevărat în decizia tehnică, nu doar colectate, arhivate și lăsate deoparte. Orice altă abordare înseamnă amânarea unor riscuri care tot vor trebui gestionate mai devreme sau mai târziu, însă cu costuri mai mari și cu consecințe importante.